Dragoste şi suferinţă

Capitolul 24

Drumul către spital a durat destul de mult, dar cel mai important lucru este că am ajuns. Mă dau jos din mașină și chem ajutor. Doi bărbați înalți și bine făcuți, urmați de o asistentă micuță se apropie de noi. O scoate pe Callie din mașină și o poziționează pe targă.

- Ce s-a întâmplat? întreabă asistenta.

- A leșinat deodată! Suferă de anevrism, îi răspund trist.

Țin pasul cu asistenta și cei doi bărbați până ajungem la o ușă. Vreau sa intru, dar sunt oprit de unul dintre bărbați. Îmi spune politicos că nu am voie sa intru, așa că mă conformez. Mă pun pe scaun și o sun pe sora lui Callie să o anunț ce s-a întâmplat. După câteva minute, se aude vocea ei.

- Sunt eu, Eddie. Vino repede la spital, Callie a leșinat. Îi spun fără suflare.

- Vin acum! mă anunță.

De ce este viața atât de grea? De ce când iubești o persoană mai mult ca pe propria viață, se întâmplă ceva cu ea? Nu pot să îmi imaginez viața fără Callie. Gândul îmi zboară la clipele frumoase petrecute alături de ea. Ziua în care ne-am întâlnit, la acel sărut de astăzi. Callie este o fată frumoasă și firavă. Acei ochi căprui, părul ei lung și negru, buzele ei mari și cărnoase și corpul ei micuț. Este atât de frumoasă. Micuța mea Julieta.

- Ce s-a întâmplat? se aude vocea mamei lui Callie.

- Am găsit-o în pădure. Când am ajuns la ea era palidă, buzele îi erau uscate, iar părul răvășit. Mi-a că vrea să meargă acasă, deoarece îi este foarte foame, dar când s-a ridicat, a leșinat. M-am speriat foarte tare. Am luat-o în brațe și am mers până la stradă, încercând să dau de cineva care să ne aducă la spital, pentru că nu aveam semnal la telefon.

- Și cum ați ajuns? mă întreabă tatăl ei.

- O fetița, în jur de zece ani, a venit la mine și mi-a spus să o însoțesc acasă ca tatăl ei mă va ajuta. El ne-a adus.

- Și ai aflat ceva de la doctor? spune sora sa.

- Nu știu nimic! Nu au vrut să mă lase să intru. Îi răspund.

Fiecare secundă și minut care trecea, mă făcea să mor pe dinăuntru meu. Doctorul ne-a anunțat, într-un final, că trebuie operată de urgență, deoarece acea umflătură s-a mărit. A trecut o oră de când este în sala de operație, dar nimeni nu spune nimic. Nici măcar o asistentă nu a ieșit până acum afară.

După încă jumătate de oră, ușile se deschid iar pe ele iese aceeași asistentă. Fără să pot întreba ceva, fuge pe lângă mine, intrând într-o încăpere și strigând că are nevoie de ajutor. Iese împreună cu un doctor. Strig în urma ei și o întreb ce s-a întâmplat, dar nu îmi răspunde. Intră amândoi înăuntru, fără să îmi spună ce s-a întâmplat.

***

Au trecut trei ore. Trei ore de când Callie este în operație. Trei ore de când nu știu nimic de micuța mea. Asistentele au ieșit și au intrat de multe ori, dar nici măcar una nu ne-au spus nimic. Nu știu ce ar trebuii să fac, dar ce-i drept, m-am săturat să aștept. În sfârșit, așteptarea a luat sfârșit, din sala de operație ieșind doctorul, adică unchiul meu.

- Unchiule, ce s-a întâmplat? Cum se simte Callie? întreb, privind direct în ochii.

Unchiul meu nu mă privește. Își lasă privirea în jos și se joacă cu degetele. Știam că ceva nu este bine, dar sperăm sa fie doar o presimțire proastă de a mea. Îl prind pe unchiul meu de umeri, începând să îl scutur. Tăcerea lui îmi omoară fiecare celulă din corp.

- Spune odată! strigă tatăl lui Callie.

- Îmi pare rău, am făcut tot ce am putut! spune, într-un final doctorul.

La auzul cuvintelor ce îi ies din gură unchiului meu, cad în genunchi. Fața mi se umple de lacrimi la gândul că am pierdut-o. Nu! Nu se poate, Callie este o luptătoare. Nu a putut să cedeze. Unchiul meu îmi face o glumă proastă.

- Haide unchiule! Nu este timpul de glume, îi spun cu lacrimi în ochii.

- Nu glumesc, Eddie! Niciodată nu am glumit când este vorba de un lucru atât de grav, îmi mărturisește.

- Domnule doctor, ce s-a întâmplat? întreabă tatăl ei, deoarece mama și sora sa, nu mai puteau spune nimic din cauza lacrimilor ce curgeau șiroaie.

- În timp ce o operam, îi s-a pornit o hemoragie. Nu a putut face față și a cedat. A fost o fată luptătoare și curajoasă. Condoleanțe familiei! Puteți să o vedeți, dar nu mult. Spune doctorul înainte de a pleca.

Mă ridic și intru pe ușile mari și albe. Nu pot să cred! Nu pot să cred că m-a părăsit.

După un an.

- Bună iubito! Astăzi s-a făcut un an de la moartea ta. Un an de când nu te-am văzut, de când nu te-am strâns în brațe și nu te-am sărutat. Mi-aș dori să fi lângă mine și să te pot strânge la pieptul meu. Te iubesc, micuțo!

Îi spun, așezând florile pe mormântul ei. Citesc pentru a mia oară scrisul de pe crucea ei: " Vei rămâne mereu în inimile noastre, suflet bun."

Citesc încă odată acele cuvinte, apoi mă ridic și îmi ridic capul spre cer. Privesc câteva minute, apoi las lacrimile să îmi invadeze fața. Deși a trecut un an de la moartea lui Callie, sufletul meu este încă rănit. O bucățică din sufletul meu a mers cu ea. Cu părinții ei vorbesc zilnic. Nici eu nu au reușit să treacă peste moartea fiicei lor. Lissa este extrem de supărată. Suferă mult și este normal, deoarece se cunosc de când erau mici. Privesc mormântul, apoi îmi îndrept privirea spre poza ei. Trec cu degetele peste fața ei și las cuvintele să îmi părăsească buzele.

- Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu, îngerul meu!

Sfârșit!

Hei!

Cu regret, vă anunț că acesta este ultimul capitol din "Dragoste și suferință". Voiam să fac mai multe capitole, dar nu mai am timp să mă ocup de cărți. Îmi pare rău pentru cei care chiar le-au plăcut cărțile mele, dar vreau să vă anunț că mă las de Wattpad. La această carte am reușit să fac un sfârșit, dar la "Băiatul din liceu" nu.

Timpul nu îmi mai permite, așa că am hotărât cu greu, să mă las de Wattpad. Îmi pare rău. Vă pup și o să-mi fie dor de voi!