Dragoste şi suferinţă

Capitolul 8

Auzeam tot! Auzeam zgomotul produs de un mic aparat, semn că mă aflu într-un spital, o auzeam și pe mama mea care mă strigă incontinuu, dar oricât încercăm să îi răspund, să o rog să nu mai plângă și să-i spun cuvinte frumoase, nu puteam. Strigam la ea, dar nu mă auzea. Ce se întâmplă cu mine?

După câteva încercări, reușesc să-mi deschid ochii cu greu din cauza pleoapelor ce nu voiam să se deschidă. Nu îmi venea să cred ce văd. Mă vedeam! Mă vedeam pe mine cum trupul îmi este așezat pe patul tare al spitalului, pe părinții și sora mea care plângeau lângă mine și pe Lissa.

Ce s-a întâmplat cu mine? Cum este posibil să îmi văd propriul corp? Chiar am murit? O grămadă de gânduri îmi invadează mintea. Îmi îndrept atenția spre părinții mei și mă apropii încet de ei.

- Mamă? Tată? Șoptesc cu o oarecare reținere, dar ei nu-mi răspund.

Mă duc spre ei și îi strânge puternic în brațe, dar nu îmi răspund. Mi-e frică. Mă simt atât de singură. Îi ating, dar ei nu simt. Mă îndepărtez de ei și mă îndrept spre Lissa.

- Liss! Strig cu speranța că ea îmi va răspunde, dar nu..

Brusc, un scârțâit se aude din cauza uși i ce se deschide încet și rămân încremenită când văd că îngerul meu a venit sa ma vadă. Fara să mă gândesc, fug și îl strâng puternic în brațe.

- Eddie, îngerul meu! Spun si simt cum lacrimile îmi inundă fața palidă.

Nimeni! Nimeni nu îmi răspundea. Stăteam și mă învârteam prin salon încercând să găsesc o explicație plauzibilă pentru ce s-a întâmplat. Mă uitam la ei, la persoanele cele mai importante din viața mea. Mă simțeam atât de rău ca nu ma auzea nimeni.

Ies din încăpere și mă plimb pe holul spitalului cu gândul că cineva mă va vedea. Mă plimbam peste tot, treceam pe lângă oameni si urlam îngrozită. Nimeni nu mă vedea, nimeni nu-mi spunea nimic.

După o zi întreagă de plimbat, era seară acum. Mă întorc în locul unde mi-am lăsat familia și prietenii și raman surprinsă că ei tocmai se pregăteau să plece.

- Te rog, trezește-te. Spune Eddie ținându-mă în brațe.

Am strigat cât am putut de tare că sunt chiar aici, dar fără rost. Nu mă auzea. Mă apropii de el si îi prind fața între palmele mele mici. Mă uit în ochii lui negri atât de strălucitori ca două diamante și îl sărut pe buze. Era atât de dulce.

Într-un final, plecaseră cu toții, iar eu rămânând singură. Iar acum stăteam pe scaun lângă trupul meu neînsuflețit, încercând să găsesc o soluție pentru această problemă.

Îmi era somn, dar îmi era frică să dorm. Dacă nu mă mai trezesc? Ar fi posibil? Adică sunt conștientă că problema mea de sănătate nu este chiar una minoră.

Anevrismul este o boală necruțătoare. Sunt două mari clase de anevrism: rupte și nerupte, iar al meu nu e rupt, încă..

De obicei, simptomele pe care le are un om care suferă de anevrism sunt dureri de cap bruște, uneori descrise ca niște bubuituri de trăznet, dureri la nivelul cefei, sensibilitatea la lumină, leșinul sau pierderea cunoștinței.

Nu am cunoscut încă toate simptomele bolii, decât cele de durere de cap, de ceafă și leșinul, dar nici nu aș vrea să trec printre ele. Acum am o problemă majoră, cum naiba mă trezesc?

***

Toată noaptea n-am dormit. Îmi era teamă că inima va înceta să-mi mai bată dacă cei doi ochi negri se închid. După câteva minute de tăcere, din nou acel scârțâit al uși se aude și observ că cel care își face apariția este Eddie însoțit de doctorul ce s-a ocupat până acum de mine.

- Credeți că inima ei va înceta să mai bată? Spune Eddie urmat de un oftat lung.

- Nu cred nimic, totul depinde de tratament și bineînțeles de ea. Te las să stai cu ea. Îi răspunde doctorul, apoi se întoarce pe călcâie și pleacă.

Brunetul rămâne timp de câteva secunde în fața ușii, după se îndreaptă spre mine cu o oarecare teamă. De ce? Îi era frică de mine? Se așază pe scaunul de lângă pat și îmi prinde mâna.

- Callie, îmi este teamă că te voi pierde. Trezește-te soarele meu. Mi se adresează și îmi sărută mâna.

- Sunt aici, lângă tine! Strig și îl prind de umeri.

Nu mă aude! De ce viața mea este atât de cruntă! Aș vrea să mă vadă, să îl pot strânge în brațe și să-i mărturisesc cât de mult țin la el.

- Eddie, țin la tine enorm, îi șoptesc la ureche.

Sare brusc de pe scaun uitându-se la mine cu ochii lui negri. M-a auzit? Mă apropii de el și îl prind de mâini, dar nu reacționează atingerii mele. Nu m-a auzit!! Atunci de ce s-a ridicat brusc?

- Callie, ești aici? Spune și o lacrimă i se prelungi pe față

- Da! Sunt aici, Eddie, sunt în fața ta! Strig cât pot de tare.

Se uită din nou la corpul meu și iese din salon fără să mai spună ceva. Ce s-a întâmplat? De ce nu au venit părinții mei? Josh nici nu a venit să mă vadă!

După câteva minute, apare din nou Eddie cu ochii roșii de la plâns și cu lacrimile deja uscate pe față alături de doctor. Doctorul se apropie de patul unde corpul meu mic se odihnește și îmi deschide ușor pleoapele. Se întoarce către Eddie dezamăgit.

- Vă rog, trebuie să mă credeți, chiar și-a mișcat genele! Îi spune doctorului Eddie.

- Ți s-a părut, ești obosit. Îi răspunde doctorul și părăsește încăperea.

Eddie își scoate telefonul și sună pe cineva, iar după câteva secunde, persoana îi răspunde la telefon.

- Și-a mișcat genele iar doctorul nu mă crede, trebuie să veniți doamnă Thomson.

Vorbea cu mama! Doamne, ce dor îmi e de familia mea. Își lasă telefonul pe noptieră și se pune pe scaun. Mă îndrept spre el și mă pun în fața lui.

- Te iubesc, Eddie. Îi zic, iar o lacrimă își face apariția pe fața mea palidă.

Heeei frumoșilor. Sper să vă placă capitolul. Scuzați-mi eventuale greșeli. Pupici <3