Dragoste şi suferinţă

Capitolul 21

Acest capitol îți este dedicat ție, draga mea Bieberismybrother. Îți mulțumesc că îmi citești cartea. Pupici<3

Un bipăit enervant mă face să mă trezesc, dar nu deschid ochii. Conștientă că bipăitul acela se aude de la aparatura medicală, nu mă grăbesc să îmi ridic pleoapele grele. Pentru prima dată, mă simt slăbită. Slăbită de toate puterile și într-un final, boala și-a pus amprenta asupra mea. O voce atât de familiară îmi gâdilă urechile, făcându-mă să deschid ochii. Odată cu deschiderea ochilor, conștientizez că de fapt nu sunt într-un spital, ci acasă în camera mea și în patul meu.

Privesc spre chipul atât de cunoscut mie și care trezește în mine niște sentimente de iubire. Deși nu am uitat că m-a lovit, nu simt ură pentru el. Îmi este atât de greu să îl privesc în ochii lui ciocolatii și să nu izbucnesc în plâns. Îmi întorc privirea spre geam și privesc spre cer. Avea o culoare de albastru deschis care te făcea să zâmbești instant.

- Callie? îmi aud numele șoptit.

"Este de ajuns. Nu poți să îți strici viața în felul acesta!

- Lasă-mă!

- Dar Eddie..

- Taci!"

Amintirile din acea seară îmi apar în minte. Acel strigăt puternic, acea palmă.

- Pleacă! spun fără să îl privesc.

- Dar..

- Am spus să pleci, Eddie! țip, întorcând privirea spre băiatul din fața mea.

Ochii îmi sunt înlăcrimați și fără să vreau, o lacrimă îmi mângâie obrazul. O șterg repede și încep să mă joc în poală cu degetele, precum un copil mic. L-am iertat, dar nu îl pot privi. Când acei ochi mă privesc, mă pierd în ei. Eddie se conformează și pleacă. Dau frâu liber lacrimilor ce se zbăteau să iasă. Mă simt oribil și nici acum nu înțeleg de ce sunt legată la aparate.

- Bună iubito! spune mama intrând în cameră.

- Bună mamă! îi răspund zâmbind.

- Cum te mai simți? Bunica ta vrea să te vadă.

- Cum aș putea să merg să o văd dacă sunt legată la aparate? întreb nervoasă.

- Nu poți! Vine ea la tine. Îmi spune, apoi un ciocănit în ușă se aude.

Strig un "Intră" iar ușa se deschide intrând bunica mea. Fața îi era mult mai bine decât acum câteva zile. Nu mai era atât de palidă. Părul care până acum era răvășit, acum stă liniștit într-un micuț coc. Încerc să mă ridic, dar durerea de cap mă ia ca prin minune.

- Bunico! spun printre lacrimi.

- Sunt aici, scumpo! spune, punându-se pe pat.

Fără să mai stau pe gânduri, o iau în brațe și o strâng cu putere, cu dor. Îmi era atât de dor să îi mai aud citatele luate din cărți, să îi aud vocea și râsul ce îmi mângâie urechile. Din cauza problemelor mele, am uitat să îi reamintesc, că de fiecare dată, cât de mult o iubesc.

- Ce a zis doctorul, bunico? o întreb, sperând ca aceasta să îmi răspundă.

- Că totul decurge normal. Sunt șanse să îmi revin, scumpo! îmi spune fericită.

***

Deși a trecut deja în jur de patru ore de când m-am trezit, nici acum nu înțeleg ce sunt cu toate aparatele astea. Hotărăsc să o strig pe mama pentru a o întreba. În scurt timp, ea își face apariția. Se pune lângă mine și așteaptă ca eu să spun ceva.

- Ce s-a întâmplat? De ce sunt acasă, legată la aparatele astea?

- Ai leșinat la spital, iar doctorul a spus că este mai bine să te odihnești acasă, deoarece știe că nu îți place să stai în spital.

- Bine.

- Eu și tatăl tău trebuie să plecăm puțin, iar bunica ta doarme. Îmi spune sărutându-mi protectiv fruntea.

- Bine mamă. Mi-e somn, așa că voi dormi puțin. Îi spun, iar ea doar aprobă și iese din casă.

Stând singură, după plecarea lui Eddie, gândurile mă mistuie. Îmi dau seama că toată viața mea s-a învârtit în jurul spitalelor și a aparaturii medicale. În timp ce alte adolescente merg la mall sau la plajă, eu trebuie să stau în spital. Asta nu se poate numi viață, ăsta e chin.

Nici nu-mi termin bine ideea, că acele din mână sunt smulse cu putere. Surprinzător, eu am făcut asta. Mă ridic cu greu și ies pe ușă, știind că părinții mei nu sunt acasă și numai bunica este acasă, iar aceasta nu mă poate vedea deoarece doarme.

Nici nu privesc înapoi când cobor scările casei și o iau la fugă, desculță, pe strada rece și pustie.

Habar nu am încotro mă îndrept, însă știu că picioarele mele, chiar slăbite fiind, nu mă lasă să mă opresc. Continui să mă îndrept spre nicăieri, când deodată, locul în care m-a dus ultima dată Eddie îmi apare în minte.

Mă îndrept într-acolo, iar după ce parcurg mai mult de jumătate din drum o ușoară amețeală pune stăpânire pe mine. Chiar dacă știu că lucrul acesta nu îmi face bine, îmi continui drumul.

Ajung acolo, însă nu vreau ca cineva să mă vadă sau să mă întâlnesc cu cineva cunoscut, așa că intru în pădure pentru a găsi un copac lângă care să stau și să îmi las toate gândurile să mă învăluie încet. Mă tot învârt însă nu găsesc ce-mi trebuie.

Picioarele îmi tremură, iar frigul pune stăpânire pe mine. Răcoarea din aer se accentuează, iar când să ies din nou în luminiș, descopăr că m-am rătăcit. Și nu în vreun loc cunoscut mie, ci în unul total străin.

Amețeala pune stăpânire mai bine pe mine și un frison mă cuprinde. Seara se lasă încet peste pădure, iar eu tot rătăcită și singură rămân. Încep să fug prin pădure, dar conștientizez că mă învârt de ceva timp în cerc. Picioarele mele mă părăsesc, făcându-se parcă din gelatină. Mă prăpădesc pe jos și mă sprijin cu spatele de tulpina copacului. Afară se răcise, semn că noaptea și-a pus amprenta asupra pădurii. Îmi este frig, somn, sete și cel mai tare, frică.

Hei!

Am revenit! Scuzați că v-am lăsat să așteptați atât de mult pentru noul capitol. Sper să vă placă. Aștept părerile voastre! Pupici.