Dragoste şi suferinţă

Capitolul 23

Din perspectiva lui Eddie:

Mă sărută scurt pe buze și mă strânge puternic în brațe, ru făcând același lucru. Când buzele noastre s-au unit într-un sărut,am simțit că sunt în a-l nouălea cer. Buzele ei mici și cărnoase se desprind de buzele mele, apoi se ridică în picioare, eu urmându-i gestul.

- Vreau să mergem acasă! se plânge ea ca un copil mic.

- Bine, haide! îi spun și îi prind mână într-a sa.

Facem câțiva pași, apoi un mic țipăt mă face să mă întorc spre Callie, care se ținea cu o mână de tâmple. Mă întorc spre ea și îi prind cu mâinile obrajii care ardeau. O văd cum se dezechilibrează și îmi așez mâinile pe șoldurile ei, până când își recăpăta echilibrul.

- Callie, ești bine? întreb puțin speriat.

- Mă simt rău! îmi spune.

Încerc să îmi iau mâinile de pe șoldurile ei, dar nu apuc deoarece corpul micuț al Caliopiei aterizează în brațele mele. A leșinat! Ce mă fac acum? Îi întorc capul spre mine și îi dau încet cu palma peste față, dar nimic. Trebuie să chem salvarea. Îmi scot cu greu telefonul din buzunar, fără să o las pe Callie să cadă și tastez numărul de la urgențe, 112.

Spre ghinionul meu, telefonul se închide înainte să se audă primul sunet cum că apelul este în conectare. Am rămas fără baterie, iar Callie nu se trezește. O iau în brațe, stil mireasă și pornesc la drum. Callie nu este grea, dar drumul pare acum de două ori mai lung și cred că m-am rătăcit. Am trecut de două ori pe lângă o groapă. Ajung într-un final, în mijlocul pădurii.

Bun! Trebuie să aleg intre patru părți. Mă aflu în mijloc și sunt înconjurat de patru cărări. Trebuie să îmi amintesc pe unde am venit. O iau pe prima cărare pe care o văd. Drumul parcă este de două ori mai lung. Sunt obosit și mi-au amorțit mâinile. Gâtul îmi este uscat, iar stomacul îmi scoate niște sunete ciudate, specifice foamei. Îmi este foarte frică pentru Callie. Inima îmi bate puternic când gândul îmi zboară la faptul că pot să o pierd.

Reușesc să ajung la drumul principal. Mă pun pe jos, ținând-o pe Callie în brațe. Îmi scot din nou telefonul și încerc să îl deschid, dar fără vreun rost. Bateria este moartă. Trebuie să mă gândesc la ce pot să fac. Varianta de a o lua pe jos, este exclusă. Nu am cum să merg atâția kilometri cu Callie în brațe. Telefonul mi-e descărcat, deci nu am cum să îl folosesc.

Zăresc din depărtare o mașină. Încerc cu o mână să îi țin capul lui Callie, iar cu cealaltă să îi fac semn șoferului să oprească. Fac ca un nebun cu mâna și încep să urlu că un psihopat, dar degeaba deoarece nici măcar nu reduce viteza. Idiotul! Cum pot fi uni oameni așa? Aștept următoarea mașină. Nici măcar nu știu cât este ceasul, dar frica mă cuprinde rapid.

***

A trecut ceva timp de când mă aflu aici. Callie nu se trezește nici cum, iar mașinile trec pe lângă noi fără să mă bage în seamă. Unul a oprit și când a văzut-o pe Callie, a crezut că am omorât-o, spunându-mi că sunt un criminal. Ce gândire au unii oameni. Nu știu ce să mai fac. Un mic suspin adânc se făcuse auzit și îmi îndrept privirea spre Callie, dar nu din partea ei se auzi. Îmi întorc privirea în toate părțile, iar când mă întorc în spate, observ o fetiță în vârstă de zece ani. Se apropie cu pași mici spre mine și suspină pentru a doua oară când o vede pe Callie.

- Ce a pățit? mă întreabă mângâind ușor capul Caliopiei.

- Este bolnavă și a leșinat! spun dezamăgit.

- De ce nu o duci la spital?

- Pentru că nu am cum să ajung acolo! îi răspund.

- Haide, vă duce tata! îmi spune zâmbind.

Mă ridic încet cu Callie în brațe și pornesc în urma fetiței. Este foarte frumoasă. Are parul lung, de un blond ca aurul, ochii albaștri ca marea, nasul mic și bine format și buzele mici și cărnoase. Parcă nici nu este reală, de parcă este o păpușă. După câteva minute de mers, ajungem în fața unei case sărăcăcioase. Pereții sunt murdari pe dinafară, iar acoperișul are câteva mici găuri. Nici nu îmi vine să cred că o fetiță atât de frumoasă ca ea, poate trăi în asemenea condiții.

- Aici locuiești? întreb uimit.

- Da! Știu că nu este o casă frumoasă, dar tata are mașină și te poate duce la spital. Iubita ta nu arată bine.

"Iubită"? Fetița a crezut că, Callie este iubita mea. Deși mi-aș dori să fie iubită mea, nu este. Trece printr-o perioadă foarte grea. Este bolnavă, bunica ei este la fel de bolnavă, iar ea este devastată. Intrăm în casă, iar fetița îmi arată canapeaua maro din hol. O așez pe Callie pe canapea și aștept ca fata și tatăl ei să își facă apariția. Pereții sunt la fel de murdari că pe dinafară. În unele colțuri este mucegai și o gaură mare între hol și bucătărie. Deși pereții și tavanul arată oribil, pe jos nu este mizerie. Praful nu există în încăpere, iar covoarele sunt curate. Se pare că sunt o familie care fac mereu curățenie.

Fetița apare, iar în urma sa stă un bărbat înalt, brunet și cu o barbă mică. Se uită la mine, apoi la fata ce zace pe canapea. Un suspin îi părăsește gura. Mă anunță că merge să se schimbe, iar până atunci să o pun pe Callie în mașină. O iau în brațe pe Callie și mă îndrept cu fetița spre mașină. Fetița îmi deschide mașină și o bag pe Callie pe bancheta din spate, iar eu mă pun lângă ea, poziționându-i capul în poala mea. Într-un final, apare și bărbatul. Intră în mașină, pe locul șoferului, iar în dreptul lui urca fetița. Drumul este foarte lung și presimt că nu v-om ajunge repede.

Hei!

Știu că nu am mai postat de mult, dar a început liceul și îmi este destul de greu. Posibil să dureze ceva până v-oi pune următorul capitol la cărți. Sper să nu vă supărați pe mine. Pupici😘