Dragoste şi suferinţă

Capitolul 15

Lucrurile rele din viața mea vin într-un șir nesfârșit. Prima dată am aflat că sufăr de o boală nemiloasă care mi-a distrus viața, apoi am stat un timp îndelungat în comă, dar vedeam tot ce se întâmplă în jurul meu: vedeam fiecare persoană importantă din viața mea și timpul ce trecea cu nesimțire pe lângă mine ținându-mă ostatică.

Și asta nu este tot. Acum, când în sfârșit m-am trezit din comă, am aflat că nu se știe cât voi trăi. Iar ca viața să-mi arate cât de grea este, bunica mea se află în dormitorul meu, dormind. Fața ei avea o culoare stacojie, părul ei lung îi stătea în toate părțile, așezat pe perna pufoasă, iar corpul ei micuț era ascuns sub pătură subțire.

- Bunico! spun în timp ce mă apropii încet de ea, dar o mână caldă așezată pe umărul meu drept mă oprește.

Persoana care acum își ținea palma pe umărul meu era tata. Îmi face semn să ies din cameră și chiar dacă nu voiam, l-am ascultat. Am ieșit din cameră și m-am îndreptat spre sufragerie, acolo unde se aflau Eddie, Lissa și Kara. Mă așez pe canapea lângă Kara, iar aceasta doar își pune mâna pe piciorul meu, mimând un "Totul va fi bine".

- Callie, trebuie să vorbim. Îmi spune tata, așezându-se în fața mea.

Dacă tata tocmai mi-a spus Callie, știam că ceva nu este bine, iar gândul meu zboară la femeia ce se odihnește în camera mea. Presimt că ceva rău s-a întâmplat.

- Este vorba de bunica ta. Spune tata frecându-și mâinile.

- Ce este cu ea? Ce a pățit?

- Este bolnavă!

Cuvintele tatălui meu mă loveau cu putere, iar eu nu puteam să zic sau să gesticulez nimic, tot corpul meu parcă era înghețat.

- Doar o simplă răceală... o gripă. Spun sigură pe mine, însă nici eu nu mă credeam.

- Nu chiar, adaugă mama privind în jos.

- Callie, bunica ta... are leucemie. Îmi mărturisește tata.

Ochii mi se mărise instant, capul îmi vâjâia puternic, iar inima îmi pulsa de două ori mai repede decât ar fi normal. Nu puteam să mă mișc sau să scot vreun cuvânt. Eram pur și simplu, distrusă.

Femeia care m-a crescut, femeia care îmi citea povești până târziu când eram mică și care ma iubea necondiționat era bolnavă. Femeia aceea este bunica mea. Bunica mea este bolnavă!

Nu știam ce aș fi putut să spun în aceste condiții, dar cert este că mă simt al naibii de oribil. Toată lumea se uită la mine, iar eu nu știam ce pot spune. Ca îmi pare rău? Nu, nu era de ajuns niște cuvinte atât de simple ca acestea. Că o iubesc? Ea știe deja asta doar când îi zâmbesc.

Din cauză că nu știam ce să fac, cum să reacționez sau ce să zic, am făcut un gest oribil, dar nu din greșeală, ci pentru că asta simțeam. Am început să râd puternic. M-am lăsat pe spate și mă țineam cu mâinile de burtă.

- Minți! Toată lumea minte! Spun printre hohotele de râs.

M-am oprit din a râde când ochii mei s-au întâlnit cu fețele părinților mei care erau extrem de supărați, iar eu, prin comportamentul meu exagerat, doar am răsucit cuțitul în rană.

Fără să mai aștept să zică ceva, fug afară din casă. Încep să alerg pe strada mică, până când ajung în fața unui magazin, sau mai bine zis chioșc. Mă apropii de fereastră și zâmbesc fals când doamna vânzătoare vine să-mi ia comanda.

- Un pachet de țigări, îi spun iar ea doar dă din cap aprobator.

După nici un minut, doamna revine cu pachetul de țigări în mână. Îi mulțumesc frumos și plec înapoi spre casă. Norocul meu este că magazinul nu este departe de casă mea, așa că am ajuns. Nu intru în casă, ci prefer să mă așez la trunchiul nucului din fața casei.

Scot pachetul de țigări, îl desfac și îmi scot din el una, apoi îl bag înapoi în pachet. Îmi bag țigară în gură și o aprind cu ajutorul brichetei ce am luat-o de pe noptieră.

După ce țigara se aprinde, trag primul fum în plămâni, dându-mi un sentiment plăcut. Încep să trag cât mai multe fumuri până ce aceasta se termină. O arunc, apoi îmi aprind alta.

Nici nu mi-am dat seama când afară s-a înserat. Presupun că este în jurul orei 21. Pentru că am stat destul de mult afară fumând, mai aveam cam două țigări din pachet și sunt chiar uimită, pentru că niciodată nu am fumat atât. De fapt eu nu fumez, doar când sunt nervoasă sau supărată.

- Ești ok?

Se auzi vocea aceea care o puteam recunoaște oricând. O voce atât de dulce, încât fiecare cuvânt spus de el, îmi gâdila urechile formând un mic cântec. Un cântec al dragostei știut doar de mine.

- Are rost să mă întrebi? Îi răspund încercând să par indiferentă, dar cu el niciodată nu reușeam.

- Îmi pare rău pentru tot, Callie! vocea lui era atât de liniștitoare, încât nu-mi mai trebuia nimic când sunt cu el.

- De ce? Tu nu ești de vină cu nimic!

Mă ridic de jos cu ajutorul lui și îi fac semn să vină cu mine în casă, ceea ce și face. Ajunși în casă, îl prind de braț și îl ghidez spre camera liberă unde voi dormi, deoarece a mea este ocupată.

Intrăm în cameră și îi spun să se facă comod până mă schimb eu. Îmi iau din dulap pijamalele, fac repede un duș și mă întorc în cameră unde îl văd pe Eddie stând pe marginea patului. Mă așez în mijlocul patului turcește și îl privesc.

- Cred că ar trebui să plec. Trebuie să te odihnești. Îmi spune Eddie.

- Nu! strig, făcându-l să tresară.

Se uita ciudat la mine. Nu înțelegea ce voiam să spun.

- Să ști că nu pot citi gândurile.

Îmi spune, scoțând de la mine un mic chicot, urmat de un zâmbet. Îmi las capul în jos, privind acum mâinile mele.

- Ai putea să rămâi aici, te rog? îmi ridic fugitiv privirea și îi întâmpin acel zâmbet extraordinar.