Violet

Capitolul 3. Justin.

Nici nu am observat cum am inceput sa lacrimez, eram intr-o stare de soc si frica chiar daca corpul meu inca nu intelegea sau reactiona la asta.

-Lasa-ma sa te ajut. Te doare ceva?

Am tacut, dar am intins piciorul drept, apoi m-am sprijinit cu bratele in nisip si l-am privit lung. Era frumos, parea sa fie mai mare ca mine la virsta, din cauza corpului masiv si a trasaturilor mature. Era brunet, o culoare a parului obisnuita insa ochii sai aveau o combinatie de galben si caprui, ca cafeaua mea preferata datorita careea ma calmam imediat. El ma atinse usor de umar, apoi imi masa piciorul rapid si zimbi ridicinduse in picioare.

-Esti bine, e doar o entorsa. Sunt sigura ca in 2 zile te vei reface dar nu sunt sigur cum vei ajunge acsa.

-Ma descurc! am exclamat si am incercat sa ma ridic dar parea a fi o provocare pentru corpul meu care nu ma asculta.

El expira adinc, si ma apuca de umeri, apoi ma trase in sus.

-Puneti bratul peste mine, te voi ajuta. In citeva clipe eram deja alaturi de el, indreptindune spre sosea. Unde locuiesti?

-Nu e departe... am soptit.

-Piatra aia...imi spuse el, e locul meu personal.  Intotdeauna a fost locul meu. Ce ti-a venit sa vii acolo?

Eram jenata.

-Nu stiam. Nu sunt de pe aici, dar de cind am ajuns stateam acolo in fiecare zi. E un loc special.

Imi zimbi, era si el de acord.

-Esti medic? l-am intrebat.

El rise.

-Nu, doar ca atunci cind ai o mama bolnava in casa reusesti sa deprinzi medicina rapid.

Parea trist, si eu am o mama bolnava in casa, doar ca ea este destabilizata mental iar singurul lucru pe care eu l-as putea face e sa deprind sentimentul de ura.

-Sunt Violet, i-am spus.

-Justin.

In scurt timp am ajuns in fata casei mele, unde el ma lasa in prag, chiar linga usa.

-Mersi, ma simt mai bine.

-Locuiesc la 2 case distanta, imi spuse.

Si pleca, lasinduma singura. Parea sa fie o persoana nu prea comunicabila sau prietenoasa, si totusi imi facuse placere sa il cunosc. Inainte sa intru in casa am observat ca masina mamei inca mai lipsea, asa ca m-am ridicat singura la etaj si m-am intins in pat. Piciorul nu imi mai era amortit, asa ca incepu sa ma doara enorm. Am inchis ochii si am incercat sa ma concentrez pe altceva, nu pe durere. Era trecut de noua. Am adormit.

Lumina strabatea prin perestra arzindu-mi pupilele prin pleopele inchise. Capul ma durea ingrozitor, iar ceasornicul rupea linistea cu sunete ascutite si deranjante. M-am ridicat cu greu, din cauza piciorului care se umflase. Am decis, azi nu voi merge la scoala, imi era prea greu sa stau doar, altminteri si sa mai merg. Mama inca dormea, insa mie imi era foame iar sa merg pina in centru pentru a minca ceva nu puteam. Am iesit afara luind o patura calduroasa cu mine si m-am asezat in scrinciobul-banca. Oamenii treceau pe sosea, cu totii aranjati si pregatiti de o noua zi la serviciu sau scoala, universitate. Intotdeauna mi-a placut sa privesc oamenii, sa incerc sa le patrund in minte, in suflet, sa le citesc sentimentele si sa le intorc lumea cu capul de jos in sus prin priviri. Imi place sa ii privesc, cum ochii li se opresc pustiu intr-un punct fix si sa incerc sa le ghicesc mintile doar cu ajutorul psihologiei mimicii si a gesturilor, ceea ce desigur nu era o problema pentru mine. Imi plac ochii oamenilor, orice nuanta, orice dimensiune. Imi plac deoarece reflecta oglinda sufletului, ceea ce este cu mult mai important decit un eseu despre personalitatea sa, decit ani intregi impreuna, decit infatisarea. Printr-o singura privire puteam sa inteleg ce fel de persoana se afla in fata mea si sa imi fac o parere completa. Inca imi era foame, dar nu puteam face nimic cind intr-un moment dat m-am ridicat si am iesit cu greu pe poarta. Eram nearanjata, tocmai de pe somn, cu fata necuratita si parul nepieptanat, imbracata in tricoul de ieri si o pereche de mini sorti albastrii, acoperita in totalitate cu patura mea. Stiam ca arat ciudat si ca ceea ce urma sa fac e la fel de straniu dar nu aveam o alegere.