Violet

Capitolul 29.

  Deschid ochii brusc si expir tot aerul pe care îl am în plămîni. 

-Mama?!

-Sunt eu, Violet. Totul va fi bine.

Mă ridic pe posterior și mă sprijin cu spatele de perete. Sunt în dormitorul lui Justin, iar afară e întuneric. Are draperiile trase. Stă doar în niște boxeri în pat și mă privește. 

-Cît am dormit?

-Pînă acum. Șase ore... Ai avut un șoc.

Mă culc înapoi în pat lîngă el și mă învelesc cu o pătură. Justin mă strînge la piept și îmi pune genunchii sprijiniți în coapsele mele. Îmi respiră în păr, pe lîngă ureche.

-E bine?

-E vie. 

-Au luat-o înapoi?

-Da.

-Trebuie să o văd. Trebuie să știu că e bine!

-Șșșșt. Calmează-te. Mergem mîine împreună, văd ce pot face. 

-Nu mai am o casă...

-Ai. Sigur că o ai. Vom locui împreună aici. Vom fi împreună pentru întotdeauna, fericiți. Iar cînd mama ta se va face bine o vom aduce aici. Va sta în dormitorul mamei mele. Vom rnova totul, vom face o casă de vis. Iar ceea ce a rămas din casa ta o vom vinde. Vom avea bani, îți voi achita studiile, vei găsi un serviciu. Apoi vom face un copil. Vrei sa avem o familie împreună, nu?!

Dar am închis deja ochii. Îl aud greoi, deja adorm.

-Te iubesc, Violet...

---

-Grăbește-te!! strigă el stînd în ușă.

-Nu îmi găsesc sutienul!

-E în dormitor! Oh haide, poți să mergi și fără el.

-Încă cîteva clipe!!

Îl găsesc în ultimul moment sub covorul camerei. Îl îmbrac pe sub tricou și cobor scările la pas alergător. Urc în mașina deja încălzită. Miroase a mama, a lichior dulce și ceva ce pare a fi putred un puțin. Așa miroase ea. Ne punem centura și pornim. M-am trezit pe la amiază, trebuie să ne grăbim să ajungem la orele de primire. E miercuri iar azi nu am ore. Nu vreau ca cineva să știe starea mea familiară și situația cu incendiul așa că Justin a sunat la școală și a anulat serviciul de autobuz școlar pentru mine. Mă va duce el. Mototolesc între degete o bucată din tricoul meu. Sunt îngrijorată. Nu vreau să o văd. Nu avem o casă... Nu mai avem nimic... Justin îmi prinde mîna între degetele lui. Mă calmez.

-Îți e foame?

Nu am mîncat nimic azi dar nu îmi e. Sunt sătulă, la figurat.

-Nu...Nu întocmai.

Am o senzație de gol în stomacul care face gălăgie dar chiar nu îmi e foame, iar dacă aș mînca ceva acum aș vomita.

-Ești slăbită.

Știu. Îmi las capul pe spate și privesc pe geam. Ne tot apropiem. Și îmi e din ce în ce mai frică. 

Parcăm în fața spitalului. Justin mă ajută să ies iar eu privesc de jos clădirea de parcă aș fi aici prima dată. Intrăm și mregem pe hol. Holul cu miros de medicamente și ceva metalic. Holul rece. Intrăm în ascensor. Parcurg cu degetele butoanele. Etajul întîi. Etajul doi. Etajul trei. Etajul patru. Mama e la patru dar noi coborîm la trei, acolo unde în cabinetul său modern ne așteaptă medicul său. Suntem înăutru și ne privim toți trei tăcuți. Eu strîng mîna lui. Doctorul strînge dosarul mamei în brațe.