Violet

Capitolul 18. Mike.

Îmi e greu să îmi reculeg toate impresiile și amintirile despre el.
Îmi minte îmi apare felul în care „ne-am cunoscut", prima...apoi și a doua oară. 
Și doar apoi personalitatea sa, care însă era ascunsă de o foarte mare frică față de el.

Numele său lung era Mike Oliver Quincy. Nu știu multe despre familia sa, doar că părinții săi sunt divorțați și că el locuiește cu tatăl său pe care îl urăște. 

Mike era de fapt, un tip plăcut în discuții dacă îl cunoști bine. Era inteligent, îngrijit și foarte atent cu alți oameni. Locuia pînă la vîrsta de 10 ani împreună cu toată familia împreună în Los Angeles, cu părinții și surorile sale, cea mai mare, Laurencia și Georgia Olivia. Dar apoi familia se destrămă și tatăl său îl luase pe micul Mike în San Luis Obispo, unde porniră totul de la început. Tatăl său își deschise propria companie de marketing de unde primea bani buni. Iar în timp ce el muncea din greu și, prinzînd savoarea banilor și a libertății începu să se distreze, Mike trebuia să se ocupe de el însuși. De îndată ce intră în High School se înscrise în echipa de fotbal a școlii, devenind căpitan, de unde i se trase și popularitatea. Era într-adevăr un poponar, se întîlnise cu jumătate din fetele școlii iar pe parte bună din ele le și avuse în pat.
Apoi am venit eu în școală. 
Era complicat să îl înțeleg. Pretindea că era un băiat rău cu personalitate, cînd de fapt nu era. Îi vedeam disprețul pentru toate aceste petreceri cu băutură în ochi și teama de a nu își pierde controlul. Și nu întotdeauna era stăpîn pe situație. Era bipolar, asta știam cu exactitate. Și ades, nu realiza cum era și ce făcea.

Începusem să ne vedem ades după ore, la insistența lui. Mă lua pe motor și înconjura aleea pînă nu se înnopta iar apoi mă plimba prin oraș vorbindu-mi fără încetare. Regreta ce făcuse cu mine. Și mă plăcea. Mă iubea. Avea cele mai pure sentimente pentru mine, chiar dacă am realizat asta mai tîrziu și nu voiam să accept asta. Mi-o spuse chiar el, în timpul unei plimbări obișnuite. 
Era recut de miezul nopții, ne-am urcat pe niște garaje vechi din cartierele cele mai îndepărtate de societate, unde era total liniște iar stelele se vedeau atît de clar. Nu era nici un suport de care să te poți urca pe garaje. Doar ele, ca niște case mici și izolate, cu acoperiș plat. 

-Urcă, îmi șopti el mușcîndu-mă de ureche.

Eram obișnuită cu acest gen al său de comportament și îl acceptam, în orice fel. Se aplecă în jos și îmi făcu sems să îi urc pe umeri. M-am sprijinit cu picioarele de umerii săi masivi și agățîndumă de acoperișul garajelor am urcat. M-am ridicat pe burtă și apoi m-am aruncat în sus urcînd pe acoperiș. Apoi se urcă el. Garajele nu erau simetrice, fiecare avînd înălțimea sa aparte. Uele dintre ele erau înalte ca niște case cu 2 etaje, altele josuțe, adr între toate distanța era de o jumătate de metru. M-am întins pe spate pe garaj privind stelele ce licăreau frumos.

-Ce faci? rîse el.

-Nu pentru asta am venit?!

-Nu.

Mă ajută să mă ridic și îmi ciufuli părul alb. De fiecare dată găsea un loc nou pentru plimbările noastre secrete, despre care nu știa nimeni în afară de noi. L-m urmat pînă la marginea garajului, unde el se dăsu puțin în spate și sări pe celălant garaj care era mai josuț.

-Acum tu! îmi strigă.

Nici nu mă gîndeam la nimic, m-am dat cu cîțiva pași în spate și luîndu-mi avînt am sărit pe celălant garaj. Timpul în care planam în aer era magic. De parcă lumea se opri în jur. O liniște completă și un vînt rece mă cuprindea, apoi urmă un sunet brusc și furnicături în tălpi și totul revenea la realitate. M-am ridicat rîzînd în picioare. Printre întunericul nopții îi vedeam doar conturul siluetei și ochii luminoși. El își luă avînd și din fuă sări peste un garaj la fel de mic și apoi fără să se oprească se agăță de altul, foarte înalt. L-am urmat fără nici o ezitare, mă simțeam bine. Fără să realizăm am început să alergăm alergînd peste acoperișurile sure, sărind de pe unul pe altul strigînd. Nu îmi era frică. Era un sentiment de euforie și libertate completă.
M-am pomenit alergînd pe unul dintre cele mai înalte acoperișuri, urmînd să sar pe unul foarte josuț, înălțimea cărora difera de aproape un etaj întreg. Mi-am aruncat picioarele și mîinile în gol, prinzînd aerul rece printre degete și apoi căderea. Am căzut în genunchi pe o sticlă tăiată. M-am ridicat repede, dar picioarele îmi tremurau groaznic așa că am căzut momentan înapoi pe burtă. M-am așezat pe posterior, apropiindu-mi genunchii de corp. Mike era pe următorul acoperiș. În jur se lăsă o liniște mortală, iar el se întoarse și strigîndu-mi speriat numele sări înapoi și se apropie de mine. Era foarte întuneric. Nu vedeam nimic din ceea ce era cu genunchii mei dar simțeam cum sticla îmi stătea înfiptă în piele și cum sîngele curgea printre găurile de după cădere din blugii mei.