Violet

Capitolul 30. Detalii.

   E ușor să visezi la moarte. Să crezi că e o alegere și că e o scăpare. Să vrei să o descoperi. Știți ce, e chiar o prostie. 
  Omul crede că știe totul despre moarte dar nu e adevărat... îți trebuie doar să o vezi, să o vezi de aproape, să o simți cum ea se strecoară pe sub piele și rămîne acolo. 

O să mă adun și o să scriu cum s-a întîmplat. 
Uite-mă în ascensor, coborînd ultimile niveluri cu dorința de a ajunge mai repede acasă. Nu mă gîndesc la nimic, nu am idee de ce urmează. Cred că întreaga mea viaă e un cerc infinit de evenimente negative care se rotesc și se rotesc continuu pe loc fărăr să îmi dea scăpare și nepermițînu-mi să văd dincolo de ele. Iar apoi aflu... aflu că ea nu mai e și cercul se rupe. Evenimentele din el care mă țineau continuu se prăbușesc și se evaporă în urmă lăsîndu-mă la o margine. și dacă înainte mă mai ținea ceva intactă acum sunt doar eu în fața unei prăpastii adînci și întunecate unde aș vrea să diaspar. 

Uite-o pe mama mea singură în camera ei albă cum se leagănă pe picioare și geme ceva. Își roade suvițele de păr și scutură capul de pe un umăr pe altul. Își întinde mîinile în față și își scoate bandajul elastic. degetle ei amorțite abea se pot strecura pe sub el dar se enrvează, mîrîie și îl scoate. Și face la fel și pe cealantă mînă. Îi rămîne la vedere pielea arsă. Ea pune capetele bandajului împreună și leagă un nod. Ea se ridică în picioare și ferm se ține pe ele. Ea inspiră ultimile eiînghițituri din aerul sec din jur. Se apropie de ușă și cu degetele pipăie colțul ei de sus ieșit înăuntrul camerei. Pune bandajul pe ea și îl împinge în ușă. Tace și face asta. Apoi trage de bandal și face un nod la urmă. Îl ține cu degetele strîns și închide ochii. Își trece capul prin gaură și trage de sus. Ușa e medie, chiar de mărimea ei iar bandajul e mai scurt. mama se lasă și ridică genunchii. Trec trei secunde. Unu. Doi. Trei. Ea lasă picioarele în jos. Își șoptește "haide! haide! haide!" și le ridică din nou. Dar le lasă în jos pentru că e speriată. Începe a striga, a plînge. Fața îi e umedă și vînătă. Lovește cu pumnii în ușă și strigă. Ridică brusc ambele picioare și își înfige degetele în bandajul din jurul gîtului. Unu. Doi. Trei. Picioarele îi sunt încă ridicate. Ochii privesc pătimași spre colțul ușii. Se roagă pentru prima dată în viață. Se roagă ca totul să decurgă bine. Întinde din ultile puteri brațele în părți dar ele cad înapoi, lipite de corp. E moartă. E dusă. Unu. Doi. Trei...

Cînd doctorul Martin a deschis ușa să vadă cum e bandajul s-a scos de sus iar mama a căzut la podea cu picioarele strînse sub corp și mîinile lipite de corp. Fața vînătă era acoperită pe părul în salivă.

Cînd Justin a riicat receptorul, doctorul ia spus să ne întoarcem pentru că nu poate să o scoată din cameră. El era îndrăgostit de mama. Era prima dată cînd nu putea privi moartea în ochi. Iar Justin a plîns,  pentru că și-a amintit de mama lui.

Cînd eu am auzit vestea am luat telefonul și l-am sunat pe tata. I-am spus totul iar el a plîns. Și el a iubit-o pe mama, în felul său. Iar eu am tăcut și am privit morții în ochi. Nu am plîns. Mama nu vroia să mă vadă că plîng.

Cînd lucrătorii dinclinică am sosit la fața locului, eu cu Justin am scos-o afară din cameră de brațele arse deja. Au acoperit-o cu un cearșaf alb și am scos-o de acolo pe o targă. Avea încă badajul strîns la gît. 

---

La înmormîntarea ei a fost chiar și familia fratelui meu. I-am văzut fiica. Seamănă cu mama, sau doar eu o vedeam atunci peste tot. Nu am plîns nici atunci. Am aruncat pămînt peste sicriu prima. Tata a vrut să mă ia la el, dar totuși ma lăsat cu Justin. Iar cît despre mama, era în sfîrșit liniștită, cu fața calmă și albă, cu pieptul ridicat și inert, cu părul curat și aranjat. Îmi imaginam că se va ridica și va rîde din nou, că își va roade șuvița sau va întredeschide gură ca să respire mai ușor cum făcea întotdeauna dar ea dormea dusă.

---

  Dar omul crede că știe și viața, că stă la marginea sa și că vede cum ea trece pe alături în ritmul ei dar de fapt nu o trăiește, nu poate. El e doar un trecător prin ea, o fantomă. Iar apoi tu o vezi, o vezi de aproape, cum ea se trecoară pe sub piele și rămîne acolo. de asta nu poți fugi, cu asta nu poți face nimic și știți, asta e chiar bine. E corect.