Violet

Capitolul 8.

  M-am trezit cu capul in cearsaful alb ce ii acoperea corpul. Ii stringeam mina ranita in a mea. Fata lui era bandajata atent, buza de jos cusuta intr-o parte, iar din mina stinga era unit un ac si un tub prin care picura singe. Si eu eram bandajata pe fata. Salonul meu era plasat cu un etaj mai sus in spital, dar nu stateam acolo aproape deloc, doar in timpul procedurilor. Ziua si noaptea mi-o petreceam in salonul lui Justin, vorbind cu el si privind cum se restabileste. Mamele noastre stiau ca eram internati, dar nu au facut nici o vizita pina acum. Mama mea, deoarece ii era indiferent de soarta noastra iar mama lui, pentru ca avea cancer la cap, ceea ce era o justificare mai buna. Medicii stiau doar o parte din adevarul cu ceea ce sa intimplat cu noi, adica faptul ca am fost atacati si batuti fara mila de o gasca. Eram internati de 1 saptamina, deci in acea zi trebuia sa ne elibereze acasa impreuna, chiar daca Justin nu se simtea destul de bine pentru asta. 

Il vad cum deschide ochii si ma stringe de mina puternic zimbind.

-Hey...

-Hey....i-am raspuns. Cum te simti azi?

-Sunt bine, atita timp cit esti aproape.

Am zimbit timid, eram mereu aproape dar asta nu il ajuta sa se refaca mai rapid totusi.

-Ai dormit aici?

Am zimbit. Da am facut-o din nou. Stia asta. 

Usa salonului se deschise si intra medicul nostru, doctor Martin, un barbat chel, in capot alb, foarte politicos si glumet chiar daca in ochi i se citea des tristetea.

-Buna dimineata. Cum va simtiti?

-Bine, a raspuns Justin. 

-Violet, ar fi bine sa te ridici la tine sus, in curind vin si va trebui sa semnezi externarea. Justin e acum in miini bune.

Am iesit in pas alergator si m-am urcat pe scari pina in salonul meu. Nu stateam acolo singura, in comparatie cu Justin care avea o camera aparte pe care i-a achitato mama lui. Eu aveam alte 2 colege de camera, Lucy si Sophia cu care vorbeam rar din cauza neprezentei mele dar care imi erau simpatice. Nu aveam multe lucruri de impachetat, doar citeva haine si ciupicii mei de camera. Am inceput a le inghesui rapid in rugzac si m-am aruncat pe pat fericita. Fetele ma priveau ciudat.

-Esti externata azi?

-Mhm...

-Cred ca esti fericita! Eu mai am de stat inca 2 saptamini, imi zise Lucy.

Lucy era o afro-americana de 17 ani, care era internata cu un brat fracturat. Nu era foarte politicoasa, dar imi placea sa o privesc cind eram prin preajma cum ii impletea o multime de cosite mici Sophiei. Sophy avea 15, avea o spartura de cap si o comotie cerebrala puternica. Spunea ca a batuto tatal ei vitreg si ca e fericita ca in sfirsit era intr-un loc linistit. Parea atit de mica si fragila, ziua, statea pe podea in pozitie turceasca si o lasa pe Lucy sa i se joace in par iar noaptea plingea singura la ea in pat. 

Doctorul Martin intra pe usa si ma examina rapid, apoi imi scoase bandajele care imi acopereau vinataile pe fata. Ma puse sa ii semnez un document special, ma atinse pe umar si imi ura drum bun.

-Cum se simte Justin? Nu ii place sa vorbeasca despre traumele sale...

-E bine. Il externam si pe el azi, chiar daca trebuie sa mai stea internat. O facem pentru tine.

Ii placea sa aiba grija de pacienti pentru ca nu avea copii lui. L-am imbratisat prieteneste si m-am pus inapoi pe pat, unde am asteptat ora externarii, adica dupa-amiaza. 

---

Am iesit impreuna pe poarta spitalului, lasindu-l in urma cu pasi mici. Justin mergea greoi, pentru ca il durea coasta fracturata care se refacea incet. Pina in cartierul nostru era aproximativ un kilometru, nu era mult, dar nici putin. Am vrut sa chem un taxi dar Justin nu m-ar lasa, pentru ca e doar ranit, nu si neajutorat. Mergeam tacind mai mult de jumate de drum. Nu aveam ce spune, toate intrebarile pe care mi le formulam in minte erau legate de Mike, de starea lui de sanatate si familia sa. Ma gindeam la razbunare, Mike trebuia sa plateasca pentru tot ce ne-a facut. Am inceput a fredona o piesa de Lana del Rey, cind Justin ma impinse usor. Puterea lui era de citeva ori mai mare ca a mea, deci m-am dezechilibrat si era pe aproape sa cad jos. Am ris si l-am impins puernic la rindul meu, ceea ce insa nu l-a miscat de loc. Rideam ambii, fara a ne privi, ceea ce era ciudat pentru ca in ultima saptamina de internare ne-am atasat foarte mult. Se inchise din nou, pentru mine ca la inceput. Imi parea rau, pentru ca reusisem sa il deschid dar nu sa si il citesc iar acum, nu mai eram sigura daca avea sa o faca din nou. Era din nou, rece si distant.