Violet

Capitolul 17. Ivy.

    Everett Nolan era o personalitate ușoară. Cu toții îi spuneam Ivy, chiar dacă numele ei real nu era un secret(ca de exemplu cel al lui Clare) iar profesorii o numeau pe lung. Părinții ei erau koreeni adevărați veniți în Calfornia o dată cu nașterea lui Ivy. Deci și ea arată la fel ca ei, ochi negrii migdalați, față ovală, piele foarte albă și păr negru lucios, pe care într-o zi și-l tăiase scurt singură în baia școlii. Dar era drăguță. Avea ceva deosebit în frumusețea ei. Mai ales în zîmbetul său. Era o persoană ușuratică, prietenoasă și foarte deschisă. Familia sa era una veselă și comunicabilă dar cu principii morale foarte ridicate, venite din propriile familii. Ivy mai avea 2 frați mai mici gemeni de 6 ani: Howard și Harry. Tatăl ei avea propriul buissnes, avea o companie de piese auto care vindea foarte bine iar mama sa era își crease propriul restaurant cu mîncare chinezească. De la 6 ani se ocupa cu baletul, dar anul trecut lăsase acest dans sub influiența lui Clare. Acum dansa singură și fără ca cineva să știe în garajul tatălui său. Îi plăcea culoarea albastră iar podul în camera sa era pictat sub forma unui cer uriaș. 

---

Avuse o copilărie complicată. Era întotdeauna singură, nu avuse nici un prieten înainte de a o cunoaște pe Sage, prima ei prietenă. Fusese grăsuță, din cauza căreia era ades luată în derîdere în timp ce dansa balet așa că de la 12 ani Ivy suferea de anorexie nervoasă. Refuza să mănînce orice, iar părinții ei nici nu își dădeau seama de asta. Pînă cînd, o dată în timpul unei competiții de dans leșină. Fusese internată în spital și hrănită prin picături și pastile, chiar dacă nu aveau nici un beneficiu pentru corpul ei. La 14 ani anorexia i se agravă, iar pofta de mîncare îi dispăruse în totalitate și chiar dacă ea încerca să mănînce ceva, corpul ei întorcea mîncarea înapoi. Avuse 2 încercări de a se sineucide, ambele cu lama și ambele nereușite. Apoi se mută în San Luis High Obispo School, pentru a gradua nivelul clasei a IX unde și se împrieteni cu Sage. Ea o ajută să înceapă a mînca, a avea grijă de ea. În decurs de un an Ivy se îngrășă cu 10 kilograme readucînduse la forma normală pentru vîrsta sa chiar dacă era încă foarte slabă. Totuși boală avuse și o mare influiență în psihica sa. Pînă anul trecut avuse schizofrenie, dar se trată în aceeași clinică ca și mama mea, acum avînd doar înclinări depresive, anxietate și atacuri de panică. Rîdea întotdeauna, zbura cu capul în nori ceea ce mă făcea să mă simt chiar incomod în preajma ei. Îmi era milă de ea. Iar cauza bolii sale și stării ei erau părinții săi. După apariția gemenilor, părinții uitară de existența ei și chiar și aunci cînd stătea internată în spitale sau clinici ei nici nu o vizitau și o lăsau să își poate singură de grijă. Mă asiguram să o prind ades singură ca să o întreb dacă se simte bine.

-Da. răspundea ea zîmbind mereu.

O cunoșteam de puțin timp atunci. O dată mă sunase noaptea tîrziu. Nu dormeam. Dar nici nu eram trează. Părinții ei se cartau de ore întregi iar ea fugise în lacrimi afară și dorea să se vadă cu cineva. Ne-am întîlnit pe aleea nocturnă, pe o bancă mică și răcoroasă. Nu plîngea, chiar dacă înăuntrul ei posibil o făcea. 

-Ești bine? întotdeauna aceași întrebare...întotdeauna aceeași minciună.

-Da.

-Tu pretinzi că ești bine și că totul e în regulă. Îți dorești să vorbești și să spui ceva dar știi că nu o să săui nimic bun. Te gîndești că dacă o să o ții pentru tine va fi cea mai bună alegere. Și urăsc astapentru că vrei să vorbești adr știi că nu ar trebui!

-Oprește-te să mă întrebi întotdeauna dacă sunt bine.

-De ce?

-Pentru că m-am săturat să mint!

-Atunci nu o fă...

Am tăcut ambele. Mi-am aprins țigara. Era prima dată cînd lăsă pe cineva să o asculte.

-Ești bine? am întrebat-o din nou.

-Obosită...

-Obosită?!

-Da. Nesigură, cu zîmbetul fals, extrem de tristă înecîndu-mă în propriile lacrimi. 

---

  Însă după ce începuse să se întîlnească cu Peter totul devenise altfel. Nu mai era pierdută, închisă. El o ajută să se refacă, să își cicatrizeze toate rănile care îi provocau atîta durere. Într-o seară ne-am întîlnit din nou pe alee. 

-Ești bine?

-Da.

-Spuneai că te-ai săturat să minți.

-Acum nu o fac. Sunt bine.

Și nu mai zîmbea așa cum o făcea mereu. Era calmă, complet calmă. Tot ce simțea îi aduse o pace interioară plăcută. Nu mai avea nevoie să rîdă sau să zîmbească mereu ca să se simtă bine, acum ea era într-adevăr fericită.

-De ce acum? am întrebat-o.

Ea mă privi printre pleopele umflate. În ochi avea o sclipire, la fel ca luna plină atunci cînd răsărea pe cerul întunecat.

-Viața este pentru a avea încredere în sentimentele tale, a accepta șansele oferite, a-ți găsi fericirea, a învăța din trecut și pentru a realiza la timp că totul se schimbă. Cînd înțelegi că vrei să îți petreci tot restul vieții cu o singură persoană, vrei să îți începi viața cît de repede posibil. Cunoști o mie de oameni, și nici unul dintre ei de fapt nu te ating. Și atunci întîlnești un singur om, iar viața ta se schimbă pentru totdeauna. Uneori trebuie să accepți că lucrurile nu mai sunt ca înainte și să te lași dus pe curent. Și îți e mai bine. Pentru că totul, se schimbă. 

O ascultam tristă, pentru că aveam impresia că viața mea nu avea să se mai schimbe niciodată. Era prea speriată să mă las dusă de curent, să las acolo ancora trecutului ca să fiu rănită din nou. Nu puteam, pur și simplu pentru că nu aveam pe nimeni să mă ajute să o fac. De fapt aveam, și acea persoană era o doamne și ancora mea. Ceea ce mă ținea de trecut. Era Justin.