Violet

Capitolul 15. Alex.

Unii oameni sunt frumoși.
Nu în înfățișare.
Nu în ceea ce spun.
Doar în felul în care sunt.
Așa e el. Simplu, distant, tăcut. Dar atît de impresionant. Printr-o privirea putea să îmi transmită o mie de gînduri iar printr-o atinge o mie de sentimente. Dar nu îl vedeam mai mult decît un prieten și nici el. Și asta apreciam mult, distanța pe care mi-o oferea, spațiul personal. Nu aș fi putut prieteni cu el dacă m-ar plăcea, ar fi incorect... să îi dau speranțe false. Și mă impresiona faptul că putea să mi se deschidă doar mie, dintre toți oamenii existenți. 
O dată ne plimbat împreună. Ne prinse ploaia, un fel de furtună de scurt timp care era totuși destul de puternică. Eram doar într-un tricou alb și șorți, iar Alex în blugi scurți și un hanorac larg. SE dezbrăcă și îl puse pe mine fără să spună nimic. Era de fapt cu 3 mărimi mai mare decît mine, dar îmi plăcea...enorm. Era un hanorac sur, cu o emblemă mică Nassa la piept. El rămăsese cu pieptul jos. O doamne, acea priveliște. Stătea înalt, cu părul creț și umed, unele șuvițe coborîndui pe frunte, corpul mușcios de care se agățau picături de ploaie și ochii verzi, izbitori, ce mă priveau de sus, printre genele extrem de lungi. Mă pierdeam. Alex mă ciufuli, iar apoi se opri brusc cu mîna în părul meu alb și umed și coborî cu mîna în jos, spre obraz meu, de care mă ciupi blînd. Nu i-am înapoiat hanoracul, iar atunci cînd mă aflam în casă îl purtam ades. Avea miros de ploaie și de parfum.
Altă dată, fiind în fața școlii, mă gîndeam tristă la mama mea. Eram total absorbită de gîndurile mele, iar apoi fără să realizez am început a plînge. În cîteva clipe el mă luă de mijloc ș mă aruncă pe umărul lui, ținîndumă cu degetele strîns de posteriorul meu. 

Cu toții spuneau că nu îl mai văzuseră atît de fericit niciodată, că la prezența mea radia. 

---

Era sîmbătă, tocmai mă trezisem și mă coborîsem în bucătărie să îmi fac o cafea. Purtam doar o pereche de chiloți roz și un tricou larg în dungi albe și verzi care ajungea pînă la copse, în schimb mînicile căruia acoperea coatele mele, cînd de fapt era un tricou.M-am așezat pe dulapul mic de la bucătărie, îngă plită și celelante sertare, cînd soneria ușii se auzi. M-am grăbit să deschis, iar în ușă stătea Alex. Mi-am sprijit mîna pe ușă, deasupra capului, și l-am privit din cap pînă în picioare.

-Alex...

-Bună. Gogoși? spuse scuturînd un pachet mare și alb.

-Intră! am rîs.

El mă urmă prin living spre bucătărie. Simțeam cum îmi privea surprins fundul practic gol și mă amuzam pe seama asta. 

-Nu pui nimic pe tine? șopti sec.

-Credeam că îți place așa, am zîmbit sarcastic.

Am intrat în bucătărie unde ibricul fierbea dînd spumă în lături peste plita electrică. Am sărit să o sting și să dau la o parte ibricul. 

-La naiba!

-Să te ajut?

-Rahat. Nu. Mă descurc. 

M-am întors agitată spre el, dar privirea sa mă relaxă imediat. Puse gogoșile pe masă.

-Ne descurcăm și fără cafea, zîmbi.

M-am așezat pe dulap, cu picioarele ușor desfăcute, unde mi-am și pus mîinile atîrnînd în jos. Alex luă loc pe scaun la masă. Îmi întinse o gogoașă acoperită cu o pudră albă, fină iar el luă o gogoașă glazurată. 

-Credeam că nu îți place dulcele.

-O, dar cu aș putea să te refuz.

Am rîs tăcut luînd o îmbucătură din gogoasă, pundra căreia m se risipi în jurul buzelor. Am linso ușor cu limba. Alex mă privea lung.