Violet

Capitolul 22.

    M-am trezit din cauza unei lumini orbitoare care îmi străpungea pleoapele. Deschid ochii, trebuie să aștept un timp pînă totul nu se face clar și văd în fața mea un perete alb. Încerc să înclin capul în față și îmi simt corpul amorțit, apoi îmi privesc mîinile. Încheietura îmi e bandajată iar din venă continuă un tub prin care picură un lichid alb. Mișc din degetele mîinii. Și ele sunt amorțite. Sunt întinsă pe un pat alb, încerc să realizez dacă sunt într-un spital, dacă am murit sau sunt într-o clinică psihiatrică. Întorc capul în dreapta spre fereastră închisă, acoperită de jaluzele, apoi spre stînga unde văd un cap culcat pe cearșaful de pe patul meu. Păr brunet, mîiini fine care își sprijină creștetul. Scot un oftat printre buze. El își scutură capul, trezindu-se și se îndreaptă. 

-Te-ai trezit...

Deci sunt într-un spital.

-Nu credeam că o să faci asta. 

-Nu am murit?

-Nu, nu...spuse el sărutîndu-mi degetele mîinii. 

-De ce ești aici totuși?

-M-a sunat Sage, prietena ta. A spus că ești în reanimație în stare gravă, că ai încercat să te sineucizi. Te-a găsit...Mike. Te suna iar tu nu răspundeai, a venit apoi la tine acasă. Ai lăsat ușa casei deschisă.

-L-ai recunoscut?

-Pe Mike?! Da.

Îl auzeam rău, la fel ca și vocea mea care suna ca din butoi. Mă simțeam amețită.

-Îți promit că nu o să te las niciodată.

Îmi simțeam buzele și gîtul uscat. Mi-am plimbat limba mea pe crăpăturile de pe buza mea de sus, apoi pe cea de jos.

-Îmi e sete.

El se întoarse și luă un pahar de apă de pe comod, apoi se apropie maimult de mine. Cu o mînă îmi ridică capul, iar cu alta îmi aduse paharul la gură. După ce am băut mă simțeam mai bine.

-Ești o prostuță. M-ai speriat atît de mult.

-Oare acum îți faci griji pentru mine?

-Îmi fac griji mereu pentru tine. 

Se apropie de mine, iar eu mi-am atins buzele mele de ale lui.Ușa se deschise brusc și intră Sage împreună cu Max răzănd iar din urma lor toți ceilanți. justin se ridică agitat iar eu am început să rîd. 

-Cum ați intrat? întrebă Justin.

-Relaxează-te. Ne-am asigurat că nu ne vede nimeni...îi spuse Clare împingîndu-l înapoi pe scaun.

-Cum te simți? mă întrebă Sage sărutîndu-mă pe obraz.

-Bine. Mersi că l-ai adus, i-am șoptit la ureche cînd ea se ridică. 

I-am privit pe toți rapid, cînd ochii mi se opriră pe Mike, care îmi ținea privirea pe Justin. Era agitat. Și nervos. Ușa se deschise din nou și intră un bărbat scund și chel, în halat alb ce tresări brusc.

-Afară! Afară toată lumea!

Toți, chiar și Justin, ieșiră rapid din salon rîzînd, lăsîndu-mă singură cu medicul.

-Domnișoară Furry..

-Bună dimineața, am strîns din buze eu.

-V-am analizat istoria bolilor și am văzut că...și mama voastră are destabilități psihice.

-Ce referință are asta la mine?

-Ar putea fi genetic....

-Adică sunt și eu bolnavă?