PREJUDECĂŢI (II)

Partea 1

Robert

De ce m-oi fi lăsat convins să vin azi în sat şi să merg atâţia kilometri când simt cum pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele?

A, da!Pentru că mama m-a ameninţat că dacă nu vin măcar o dată pe lună acasă o să apară la secţie cu pozele mele de când eram bebeluş şi o să le arate tuturor ce grăsuţ şi drăgălaş eram. Numai gândul că le vor vedea toţi colegii mei, amatori de bârfe şi noutăţi care să le alunge plictiseala sau răutăţile pe care le întâlnesc zilnic pe stradă, m-a făcut să-i promit şi vreau, nu vreau mă ţin mereu de cuvânt. Problema e că tocmai aseară am fost foarte ocupat cu o blondină pe care am agatat-o intr-un bar, care m-a cam istovit şi abia am putut să deschid ochii şi să pornesc la drum pentru a ajunge în jurul prânzului când ai mei mă aşteaptă să luăm masa.

Dacă-i spuneam tatei sunt sigur că m-ar fi înţeles, ba chiar ar fi dorit mai multe detalii, dar cum el face pana la urmă, mai mereu, cum zice mama ca să nu fie pedepsit si sa rămână o noapte pe canapea, m-am conformat.

Când am absolvit mi-am dorit un post în sat, dar nu e niciunul liber, aşa că mi-am luat în Târgovişte şi de atunci locuiesc cu bunicii mei. Bunicai îi convine pentru că are pentru cine gătii, bunicului pentru că are cu cine vorbi despre ştiri, iar mie pentru că-i iubesc şi nu-mi place să stau singur.Toată lumea e fericită şi multumită!

Am crescut cu o familie numeroasă compusă din mama, tata, fratele meu şi foarte mulţi prieteni pe care îi consideram ca făcând parte din familia mea. Apoi am plecat la Academie şi am avut mulţi colegi, aşa că nu suport singurătatea.

În sfârşit am ajuns in sat după o călătorie cu geamul deschis şi multă muzică dată la maxim pentru a mă împiedica să închid ochii cu toate că asta ar fi dorinţa mea cea mai mare în acest moment. Ca de obicei, sâmbăta la această oră nu vezi mai pe nimeni, toţi trebăluind în curţi sau pe câmp.
O las mai moale şi mă uit pe la casele celor pe care îi cunosc în speranţa că mai zăresc măcar de la distanţă pe foştii mei colegi. Întorc capul şi apuc să văd căzând o ţigancă direct în faţa maşinii mele. Pun frână brusc şi rămân câteva momente speriat uitându-mă cum celelalte două sar s-o râdice. Cobor şi mi-e şi frică să mă uit

Dacă am lovit-o? Ce naiba fac acum?

-Auuu! o aud văicărindu-se de mama focului şi deschid ochii.

Stă în fund cu fusta ei creaţă şi înflorată ridicată, uitându-se la un genunchi din care într-adevăr îi curge sânge.

Ah,ce m-am speriat! Am crezut că am lovit-o,dar se pare că n-am atins-o!

-Ce dracu crezi că faci? Te arunci în faţa maşinii? Asta e noua voastră metodă de a face bani? încep să urlu nervos.

-Hei, nene nu vezi că e lovită! Era s-o omori! ţipă una din ele la mine în timp ce lovita încearcă să se şteargă cu un colţ din fusta ei enormă. Nu-i zăresc faţa pentru că stă aplecată şi se plânge de zor, iar coditele i-o acopera.

Asta mai îmi lipsea! Să stau acum până se hotărâsc ţigăncile să se ridice şi să-mi elibereze drumul!

-Hei, vrei să te ajut să te ridici? Sau poate reusesti sa te ridici, azi? spun mai încet şi mă bucur că suntem doar noi şi nu se mai opresc şi alţi curioşi să facem un mare tam-tam.

-Du-te naiba cu ajutorul tau! se răsteşte la mine şi îşi ridică pentru prima dată capul spre mine.

Privirile ni se întâlnesc şi pe moment rămânem blocaţi. E ea! E cauza plecării mele din sat şi a rupturii de cei dragi. Sunt aceeaşi ochi căprui cu care am crescut şi care m-au bântuit când am refuzat să-i mai văd.