173 de bătăi pe minut

IV. Dorian

       Prostule! Prostule! Prostule!

       Ce-a fost în capul meu? Cum de am fost atât de neghiob și m-am trezit pus în situația asta imposibilă? Nu-mi vine să cred că am făcut ce am făcut. Îmi vine să urlu de ciudă, să mă tăvălesc pe jos, să-mi dau palme până amețesc.

       Într-o oarecare măsură, îmi cunosc și îmi accept defectele: sunt impulsiv, mă înfurii repede și deseori nu judec consecințele faptelor mele. Dar de data asta până și eu realizez că am dus lucrurile prea departe. Și pentru ce? Pentru cine?

       Îl văd pe Hersi, bulgarul venit de undeva de prin împrejurimile Sofiei, care stă în același bloc cu noi și cu care am mai vorbit de câteva ori, aplecându-se asupra bărbatului căzut și pălmuindu-l ușor de câteva ori, într-o încercare inutilă de a-l face să-și vină în fire. Nu pot să nu mă întreb ce i-o fi venit să se încurce cu așa niște pierde-vară.

       Îi cunosc întrucâtva pe ceilalți, dar, din nou, nu personal. Tot prin Tudor, care avea înainte obiceiul să... să facă exact ce-l acuz și judec eu pe Hersi că face acum.

       Nici vorbă să reușească să-l trezească. Poate peste câteva ore bune, dacă are noroc. L-am lovit fără să mă gândesc, cu toată puterea, cu toată furia de care sunt în stare, iar el nici n-a apucat să schițeze vreun gest, darămite să se ferească din calea mea.

       La dracu. Ce să fac? Să aștept până se trezește? Să-i spun că a fost doar o neînțelegere? Că încercam să mă dau mare ca să le impresionez pe ele și l-am lovit prea tare – din greșeală? Ar înțelege oare?

       Îi studiez trăsăturile aspre și-mi dau seama ce naiv gândesc. Bineînțeles că n-ar înțelege. L-am pus la pământ dintr-o singură lovitură, în fața tovarășilor săi. Va căuta să se răzbune – și nu doar pe mine. Nu, aici nu e vorba doar de mine. E vorba și de Sebastian, de Alex. E vorba și de mama.

       Nu pot face asta acum. Nu-mi pot cere scuze. Aș da dovadă de slăbiciune și ultimul lucru de care am nevoie e să par slab în fața lor într-un asemenea moment. M-ar mânca de viu cu prima ocazie oferită.

       Cum îl cheamă oare? Am uitat. Nici nu contează. Ce știu însă e faptul că nici nu am nevoie să-i cunosc numele. Îi cunosc tipul. Știu foarte bine la ce răspunde... la forță. Ca să-l fac să ne lase în pace, va trebui să îl înfrunt din nou. Și să-l fac să înțeleagă că un război n-are să-i aducă niciun beneficiu. De e nevoie, pot lupta la fel de murdar ca și el.

       — Luați-l cu voi și dispăreți, le ordon, iar ei mă ascultă fără să protesteze și se fac nevăzuți înapoi în scara de bloc de unde au ieșit cu puțină vreme în urmă.

       Închid ochii. Trebuie să mă liniștesc, trebuie să evit să intru în panică, deși instinctul urlă în mine ca o fiară să las totul baltă și să-mi iau tălpășița cât mai repede.

       Și să le las aici?

       Da, să le las aici. Nu le datorez nimic, nu le cunosc, nu vreau să...

       — Vorbești cu accent, spune Emma dintr-odată. Cu coada ochiului văd că mă studiază atent, ceva ciudat citindu-i-se în privire. Ca și cum m-ar vedea pentru întâia oară.

       — Excelentă observație, răbufnesc printre gâfâituri, făcând eforturi vizibile să-mi aduc respirația la normal.

       E adevărat. Când mă enervez uit de orice precauție și nu-mi mai pot ascunde accentul. De data asta nici nu mi-am dat seama cum vorbesc.