173 de bătăi pe minut

XV. Emma

       Nu-mi dau seama exact cum, dar am reușit să mă pierd de Dorian în aglomerația din club și oricât încerc sa dau de el, trebuie să accept faptul că n-am niciun sorți de izbândă. Nici nu-i de mirare, având în vedere jocul nebunesc de lumini ce se aprind și se sting, aproape orbindu-mă.

       O văd pe Ana undeva în fața mea, într-o zonă mai liberă, în dreapta unuia dintre baruri, ridicată în picioare pe un scaun, sărind nebunește și dând din mâini ca să-mi atragă atenția. Cu mare greutate îmi croiesc drum până la ea prin marea de oameni și accept recunoscătoare paharul pe care mi-l întinde. În ciuda aparatelor de aer condiționat ce merg la capacitate maximă, în club e o căldură înăbușitoare.

       — L-ai văzut de Dorian? e primul lucru pe care o întreb.

       — A trecut pe aici puțin mai devreme, dar nu-mi dau seama încotro a luat-o, îmi răspunde ea imediat. Și aveai dreptate. Nu pe el îl văzusem mai devreme. Era fratele lui.

       Când termină de urlat cuvintele în urechea mea, îmi face semn spre stânga ei. Acolo, cocoțat pe un scaun înalt, îl văd pe Sebastian. Câteva clipe trebuie să mă holbez atent, căci asemănarea dintre ei e izbitoare. Însă nu-mi pare a a se simți în largul lui. În puținele rânduri când l-am mai văzut avea întotdeauna o expresie blândă pe chip. Acum pare negru de supărare. Stă de vorbă cu o fată înaltă, ce-mi pare a fi cu câțiva ani mai în vârstă decât noi. Mai bine zis, țipă. Și din ce observ, nu par a avea o discuție amicală.

       — Oamenii vorbesc, spune Ana și ia o gură sănătoasă din paharul ei.

       — Despre?

       — Dorian. Faptul că a venit la petrecerea Casandrei n-a trecut neobservat.

       — Oamenii ăștia vorbesc despre Dorian? îmi arăt eu nedumerirea. Majoritatea habar n-au cine este.

       — Așa am crezut și eu la început, dar m-am înșelat. Ai fi surprinsă să afli că foarte multă lume l-a recunoscut.

       — Și ce spun?

       Ana se codește înainte să-mi răspundă.

       — Că poate e ceva între el și Casandra. A venit la petrecerea ei, și de ceva vreme nu mai e un secret pentru nimeni faptul că îl place.

       — Da, toată lumea pare să fi realizat asta, o aprob eu. În afară de Dorian, bineînțeles.

       — Ce?

       — N-are nici cea mai vagă idee, îi explic cu un zâmbet larg.

       — Glumești. Nu bănuiește nimic? Dar cum e posibil? Nu trece o zi în care să nu încerce să intre în vorbă cu el.

       Ridic din umeri, continuând să-l urmăresc cu privirea pe Sebastian. Trecerea bruscă de la lumină la întuneric mă face să disting cu dificultate ce se întâmplă între el și fata înaltă, dar... mi se pare mie, sau sunt lacrimi în ochii ei?

       — Și nu ești îngrijorată?

       Întrebarea Anei mă readuce cu picioarele pe pământ.

       — De ce-aș fi? Cum mă privește asta pe mine?

       Ana îmi aruncă o privire sceptică, abținându-se probabil să nu-și dea ochii peste cap, dar evită să dea un răspuns.

       — Mă întorc repede, îi spun, îndată ce văd că fata a plecat și Sebastian a rămas singur.

       Strigă ceva, dar nu-mi dau seama ce. Merg încet până în dreptul lui Sebastian și, ajunsă acolo, îl trag discret de tricou ca să îi captez atenția.