173 de bătăi pe minut

XIV. Dorian

       Nu pot să scap de ea. Și acum, când știu ce știu, nici nu mai cred că aș vrea să scap de ea.

       Am judecat-o greșit. Sigur, e aceeași fetiță răsfățată care a primit de la viața totul, dar, într-o anumită măsură, o înțeleg. În ciuda banilor și a statutului social de care se bucură, n-aș vrea nici în ruptul capului ca rolurile noastre să fie inversate. Nu pot să mă abțin să nu remarc o deosebită noblețe ce se desprinde din acțiunile ei – ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putință, oricât de imposibil sau neverosimil ar fi fost, ca să-și salveze fratele. Aproape împotriva voinței mele, am ajuns să o admir.

       — Dorian?

       Îmi dau seama că m-au furat gândurile și am uitat să-i răspund la întrebare.

       — Probabil că n-a văzut bine, spun pe un ton liniștit și zâmbesc încurajator: asta dacă n-ai venit cu o nouă teorie mai interesantă.

       Oftează adânc.

       — N-o să mă lași niciodată să uit tâmpenia care mi-a ieșit pe gură, nu?

       Zâmbesc mai larg.

       — Niciodată.

       Ezită câteva clipe înainte să vorbească din nou, ferindu-și privirea.

       — Asta înseamnă că o să fii prin preajmă ca să nu mă lași să uit?

       Bună întrebare. O să fiu prin preajmă?

       — Probabil. Atâta timp cât o să vrei asta.

       Se lasă o liniște ciudată, în care niciunul dintre noi nu mai știm ce să spunem. Emma scoate din nou telefonul și se uită la el.

       — Ana e sigură că te-a văzut acolo.

       Îmi înghit replica tăioasă.

       — Ți-am spus, probabil că... oh nu!

       Sar de pe pat și mă reped în camera cealaltă, aproape dărâmându-l pe Alex de pe scaunul lui.

       — Unde spunea Sebastian că s-a dus?

       Alex își dă o cască de pe ureche și îmi aruncă o privire plictisită.

       — Afară.

       — Afară unde?

       — N-am întrebat. Doar afară.

       — Idiotul!

       Alex doar ridică din umeri și încearcă să-și pună din nou căștile pe urechi.

       — Ce se întâmplă? întreabă Emma din spatele nostru.

       — Sebastian s-a dus la petrecere, spun pe un ton acuzator. De asta crede prietena ta că m-a văzut acolo.

       — Stai puțin. Sebastian s-a dus la o petrecere?

       Alex e la fel de indignat ca mine. În sfârșit i-a venit mintea la cap. Știam eu că poate fi inteligent atunci când vrea.

       — Da.

       — La o petrecere? repetă el, și mai pătimaș.

       — Da.

       Abia când îi observ zâmbetul îmi dau seama că-și bate joc de mine.