173 de bătăi pe minut

XVIII. Dorian

       Durează câteva clipe până ce ne dezmeticim, buimăciți fiind de apariția lui neașteptată, însă îndată ce o facem nimic nu ne oprește să ne avântăm și să îi sărim amândoi în brațe, aproape dezechilibrându-l. Râde în hohote când îl lovim împreună ca un uragan și face un pas înapoi. Îl strâng cât de tare pot.

       Îmi e teamă să întreb cum de a ajuns aici.

       — Totul e bine, ne șoptește el și ne învăluie într-o îmbrățișare la fel de puternică, parcă anticipându-mi neliniștea. Totul va fi bine.

       Îmi e teamă că imaginația îmi joacă feste. Îmi e teamă că e doar un vis.

       — V-ați mărit, spune el râzând și ne dă drumul, dându-se un pas în spate ca să ne poată privi mai bine.

       Nu pot vorbi. Nu încă. Îmi e teamă să întreb. Și cred că Sebastian simte același lucru.

       — Voi explica tot, ne spune el încurajator. N-aveți de ce să vă faceți griji. Dar nu aici. Haideți. Să mergem acasă.

       — Nu suntem singuri, spune deodată Sebastian și face un semn din cap înspre cele două fete din spatele nostru, ce au rămas pironite locului și ne privesc neliniștite.

       — Nu?

       — Sunt colegele noastre, spun repede. De la liceu. Chiar putem merge acasă?

       Aprobă din cap. Nu atitudinea, ci zâmbetul lui mă convinge.

       — Dar...

       — Le putem ajuta cu ceva? schimbă el vorba.

       — Trebuie să... întreb. Mă apropii de Emma și spun încet. Vă poate duce Gregor acasă?

       Se uită la mine cu gura căscată și o fărâmă de teamă în privire, fără să înțeleagă.

       Îl aud pe tata râzând cu poftă în spatele meu.

       — Dorian! Nu cred că te pot înțelege.

       La naiba, așa e. Luat de val, am uitat complet unde mă aflu și le-am vorbit în română. Între noi vorbim întotdeauna în limba maternă.

       — Scuze, spun repede, simțind cum obrajii îmi iau foc. Nu mi-am dat seama. Vă poate duce Gregor acasă?

       Emma pare a se relaxa vizibil.

       — Da, cred că da. Bineînțeles, nu se poate abține și continuă curioasă: e tatăl tău?

       — În carne și oase.

       — Parcă spuneai că e plecat, spune și se încruntă.

       — Evident, s-a întors.

       — Credeam că... tace brusc.

       Emma știe? O privire îmi e de ajuns ca să mă lămuresc. Emma știe. Cum? De la cine? Nu-i prea greu să ghicesc. Fratele ei.

       Acum ce fac? Nu știu cum a ieșit tata de acolo, dar nu cred că cei care-l țineau închis i-au dat drumul de bunăvoie. Iar dacă Emma vorbește...

       Ce fac?

       — Cam câte scenarii stupide îți trec prin minte acum?

       Tata s-a apropiat și mă privește cu un rânjet larg.