173 de bătăi pe minut

XVI. Dorian

       Întreaga situație a luat o turnură tare ciudată. De ce-ar întreba dacă îmi aduc aminte de ea? N-a trecut atât de mult timp de când ne-am văzut ultima oară. Nu-i înțeleg întrebarea.

       — Sigur că îmi aduc aminte de tine. Suntem... colegi, nu?

       Nu? Ea a Casandra. A venit la mine, întrebând tot felul de banalități, de cel puțin o sută de ori. O confund cu altcineva?

       — Da. Suntem colegi, confirmă ea încet.

       Casandra zâmbește, se întoarce și privește departe în noapte, cu gândurile furate.

       — Dar eu nu despre asta vorbesc. Chiar nu-ți amintești?

       Clatin din cap, abținându-mă cu greu să nu o privesc de parcă a fi nebună. Putea fi și mai rău, mă consolez în gând. Mult mai rău. Măcar nu crede că sunt vampir.

       — Vara anului trecut, cu câteva luni înainte să te transferi în liceul nostru.

       Se lasă tăcerea. Probabil așteaptă ca eu să spun ceva acum, dar mintea mea e goală. Vara anului trecut? Ce făceam atunci? Apoi îmi vine o idee salvatoare.

       — Probabil mă confunzi cu fratele meu. Semănăm destul de bine...

       — Nu te confund, îmi retează ea avântul, frustrarea și nerăbdarea citindu-i-se clar în voce. Crede-mă, nu te confund.

       Vara anului trecut? Cum naiba să ne fi întâlnit...

       — Ai fost în spital? bolborosesc.

      — Ești pe drumul cel bun, spune ea încurajator. Două luni.

       Oh, nu. Sunt destul de sigur că sunt pe un drum pe care nu vreau să fiu, dar în acest moment nu prea am de ales.

       — N-ai putea să-mi spui pur și simplu despre ce vorbești? Devine obositor și chiar am alte lucruri de făcut.

       — Unde ar mai fi farmecul dacă aș face asta?

       Oh, Dumnezeule mare. Ce replică stupidă. Cineva a citit prea multe romane... nu-mi dau seama care e genul lor încă, dar nici n-am de gând să stau să aflu.

       — În regulă. Petrecerea ta e absolut încântătoare, dar se face târziu. Cred că am să-l găsesc pe Sebastian și...

       Se întoarce și îmi taie repede calea.

       — Stai puțin. Ai de gând să pleci? Așa, pur și simplu? Nu ești curios să afli cum...

       — Nu, îi răspund senin.

       Se încruntă.

       — Dar ți-am spus deja că ne-am cunoscut...

       — Așa, și? întreb cu răceală în voce.

       Se dă înapoi un pas, privindu-mă nedumerită.

       — E posibil să ne mai fi întâlnit o dată, continui, ridicând din umeri. Ce importanță are?

       — Are. Poate nu pentru tine, dar pentru mine are.

       Fata asta e o veritabilă colecție de clișee proaste.

       — De asta ai vrut să vorbești cu mine? Pentru că ne-am mai întâlnit o dată anul trecut?

       Se încruntă și își trece o mână prin păr.