173 de bătăi pe minut

XXI. Dorian

       Fac tot posibilul să introduc cheia în yală, dar cu toate bagajele pe care le am îmi e aproape imposibil să reușesc. Aș putea să las ceva jos, dar mă încăpățânez prostește. Simt cum cineva trece pe lângă mine și cu coada ochiului observ că are o expresie amuzată pe chip. Nu e de mirare. Arăt probabil ca un circ ambulant, cu gențile agățate de mâini, rucsacul atârnat pe umeri și sacul uriaș de antrenament, umplut cu nisip, pe care îl balansez cu greu pe umăr, încercând să îmi găsesc echilibrul în timp ce stau aplecat deasupra yalei.

       — Ai nevoie de ajutor?

       S-a oprit în spatele meu și mă privește cu ce bănuiesc că e o expresie de milă.

       — Totul e bine, mulțumesc, îi răspund fără să mă întorc, reînnoindu-mi eforturile și blestemând în gând cheia care nu vrea să intre.

       Înainte să pot protesta, îmi prinde palmă în mâini și mă ajută să ghidez cheia în yală. Aș fi putut să o opresc trăgându-mi mâna, dar n-ar fi avut nici un rost.

       — Te muți aici?

       Destul de prostească întrebarea, dar având în vedere faptul că tocmai m-a ajutat, n-ar fi prea frumos din partea mea să-mi exprim cu voce tare gândurile.

       — Da.

       — Rebeca, îmi spune și îmi întinde mâna. Nu mă încumet să îi repet gestul, temându-mă că tot calabalâcul pe care îl port în spate s-ar putea răsturna. Înțelege imediat ezitarea mea, așa că îmi apucă ușor degetele mâinii cu care țin cheile și le scutură încet.

       — Dorian.

       — Eu stau un etaj mai jos, în capătul holului, îmi spune și arată în spatele ei. La 208. Privesc nehotărât în direcția arătată și apoi spre ea, nesigur ce ar putea să spun sau să fac ca să închei conversația mai repede. În caz că ai nevoie de ceva, trebuie doar să bați, continuă ea.

       — Sigur. Mulțumesc.

       — Să te ajut acum să... despachetezi?

       — Dacă mi-ai deschide ușa ar fi mai mult decât de ajuns, îi spun cinstit.

       Fac un pas înapoi ca să îi fac loc, iar ea îmi urmează imediat sugestia și deschide larg ușa, însă în loc să se întoarcă pășește cu încredere în cameră, înaintea mea. Grozav. Unde le găsesc? De ce dracu nu i-am zis să-și vadă de treabă când am avut ocazia?

        Aud un țipăt și o bubuitură zdravănă și mă grăbesc să o urmez, lovind sacul de partea de sus a ușii și dezechilibrându-l, ceea ce contribuie semnificativ la haosul general. Când intru văd prăvălit pe podea un ochelarist înalt și slăbănog, care se holbează la fata care mi-a deschis ușa întins într-o poziție caraghioasă, cu picioarele încă întinse pe canapea și capul în jos. Ochelarii îi stau strâmb pe nas.

       Decid să îl ignor și îmi las să cadă gențile și rucsacul la intrare, dar e evident că el nu are nici cea mai mică intenție să îmi acorde vreo atenție. Ochii îi sunt fixați pe fata care s-a oprit lângă mine și îl privește curios, ca pe un animal exotic.

        — Mulțumesc pentru ajutor, dar acum aș vrea să mă schimb și să fac un duș.

        Își întoarce privirea spre mine, dar nu face nicio mișcare.

       — Eu doar ce am ieșit. Apa e încă caldă, îmi spune și zâmbește larg, dar ai face bine să te grăbești. În curând se va aglomera la dușuri și n-o să mai prinzi. Te pot conduce acolo chiar acum, dacă vrei.