173 de bătăi pe minut

XI. Emma

       — Cum adică trebuie să lucrăm împreună?

       Dorian se sprijină cu amândouă mâinile de banca mea, aplecat amenințător în față. Mi-a vorbit încet și odată cu vorbele îi simt și respirația caldă pe obraz.

       Simt o mireasmă de parfum și instantaneu mintea îmi trimite imagini din prima seară în care ne-am întâlnit. De ce miroase atât de bine? Așa miros ei?

       A ales un moment bun. Mai sunt doar câteva persoane în clasă, niciuna dintre ele acordându-ne vreo atenție.

       Șoc și groază. Dorian nu pare deloc încântat de componența grupului ce trebuie să facă proiectul la ora de istorie. Îmi pare că, dintre toți, cel mai puțin e încântat de mine.

       Bănuiește oare că știu ce știu despre el?

       Oricum, am făcut progrese remarcabile în ultima săptămână. Înainte n-ar fi stat nici mort lângă mine în clasă, iar acum îmi vorbește cât se poate de liniștit - poate nu chiar atât de liniștit, dar oricum -, fără a lua în seamă cine se află în jurul nostru. Cum spuneam, progrese remarcabile.

       Ridic din umeri și răspund detașat, ca și cum n-aș fi avut nici de-a face cu alegerea membrilor:

       — Ce vrei să-ți spun? Vineri s-au constituit, imediat ce s-a terminat ora. Uit cumva să menționez că grupul nostru e de fapt primul – și dacă stau să mă gândesc, singurul – și că a fost făcut la inițiativa mea. Nu sunt eu de vină că ai plecat atât de repede, Dumnezeu știe unde...

        Așa cum aș vrea să știu și eu. Părea tare grăbit.

       Mă opresc din vorbit, sperând că are să spună de bunăvoie unde s-a dus. Nu răspunde provocării.

       — Mai exact, ce trebuie să facem?

       — O prezentare, răspuns nonșalant. Ceva cu al doilea război mondial.

       Îl văd cum se relaxează vizibil și nu înțeleg de ce.

       — Oh! De ce nu spus așa de la început? Ai idee până când trebuie predată?

       Ridic din umeri. Parcă a spus profesorul, dar eu eram deja cu gândul la planurile mele și nu i-am mai acordat nicio atenție.

       — Dar știu pe cineva care știe.

       Întorc capul și arăt în direcția Clarei. Dorian îmi urmărește privirea, vede încotro mă uit și se strâmbă.

       — N-ai vrea s-o întrebi tu?

       — De ce nu tu?

       — Nu știu. Are ceva cu mine. Nu cred că mă place prea mult.

       — Toată lumea are ceva cu tine, mormăi eu în barbă.

       Se încruntă și dă să plece.

       — Bine. O să o întreb singur atunci.

       — Poți să aștepți până diseară, spun cât se poate de calm, reținându-mi cu greu zâmbetul când văd cum se oprește în loc și privește înapoi nedumerit.

       — De ce să o întreb diseară?

       — Atunci avem prima întâlnire a grupului. Mă uit în sus la el și zâmbesc – sper – angelic. La ora cinci. La mine acasă.