173 de bătăi pe minut

I. Dorian

       Bat din nou cu pumnii în ușa veche, pe care doar o minune o mai ține în balamale, stăpânindu-mă cu greu să nu-mi folosesc picioarele asupra ei și s-o transform într-o grămadă de lemne pentru foc. Arunc o privire în jur, la celelalte uși de pe palier, dar nu văd nicio mișcare. Și nici n-am să văd prea curând. În așa un cartier select, la ora asta târzie, puțini oameni se mai aventurează afară. Iar pe cei care o fac, n-ai vrea să îi întâlnești.

       Ce-i drept, nu știu de ce mă obosesc atâta cu bătutul. Muzica ce se face auzită dinăuntru e infernală. Suntem la etajul al treilea și aș fi dispus să fac pariu orice sumă că nimeni în tot blocul nu doarme. Sunt slabe șansele să fiu auzit, știu asta, dar n-am de ales. Urăsc să fiu aici, dar n-am încotro. Înainte să plece, Tudor, fratele meu mai mare, i-a lăsat lui Arpad echipamentul de cățărat, iar acum eu am nevoie de el. Numai de-ar fi fost altcineva. Oricine altcineva.

       Mă plimb o vreme prin fața ușii, simțind cum sângele mi se urcă la cap pe măsură ce așteptarea se prelungește. Chiar de m-ar auzi și vedea, tot nu cred că mi-ar răspunde. Din reflex, duc mâna la inimă și număr în gând. Bate repede. Prea repede. Inspir adânc și încerc să mă liniștesc. Nici n-am intrat înăuntru să dau ochii cu el și deja încep să-mi pierd cumpătul.

       Am sperat că va intra sau va ieși cineva din apartament și astfel m-aș putea strecura și eu înăuntru, dar nici vorbă de așa ceva. Am încercat și clanța dar fără succes – s-a baricadat în apartament și nu dă niciun semn c-ar vrea să iasă de acolo prea curând. N-am de ales. Ochesc atent, fac un pas în spate și dau o lovitură de picior ușii, chiar sub butuc. În infernul dinăuntru, bubuitura nici nu se aude, iar ușa se crapă ușor, semn că a cedat. Ce păcat... se pare că va trebui să-și cumpere o încuietoare nouă. Nu pierd vremea și mă avânt înăuntru, căutând cu privirea în toate părțile. În lumina difuză nu văd decât haine de piele, fețe înroșite și transpirate și priviri pierdute-n băutură. Sau în altceva... nu stau însă să văd cu ce-și otrăvesc viața. Și chestia asta se cheamă o petrecere, se pare. N-aș numi chiar dans ce fac unii dintre ei. Par mai degrabă posedați. Și-n tot apartamentul, nu foarte spațios, dar ticsit până la refuz cu trupuri, nu e un singur geam deschis. Fumul de țigară e atât de gros încât pare că ar putea fi tăiat cu lama unui cuțit. Simt că mă sufoc în el și în mirosul... în mirosul stătut de transpirație, băutură și... vomă, presupun. Ezit preț de câteva clipe înainte să continui cercetările. Poate c-ar fi mai bine să vin în altă seară.

       — Dorian, aud o voce pe care o detest venind de undeva din spatele meu și mă întorc.

       De unde-a apărut?

       Arpad e înalt și bine făcut, cu părul negru, lung și veșnic dat pe spate cu un strat gros de gel. Nici acum nu înțeleg de ce a umblat Tudor cu el atâta amar de vreme înainte să... plece. Presupun că prietenii din copilărie sunt sunt cel mai greu de uitat, chiar dacă sunt niște ticăloși fără pereche – cum e Arpad. Pot înțelege asta – e greu să accepți faptul că prietenul tău cel mai bun e un ticălos, chiar dacă o arată în fiecare zi. Iar Tudor, oricât aș vrea eu să ignor asta, nu e nici el ușă de biserică. Dar Arpad pare genul de om care te-ar înjunghia pe la spate fără nicio remușcare de-ar avea ceva de câștigat din asta. Arată ca un șarpe și are caracterul unuia. Îl detest din toată inima și pot spune fără nicio urmă de îndoială că sentimentul este reciproc.

       — Salut! strig ca să acopăr muzica și îmi țin mâinile ferm în buzunare. Mă întreb dacă a observat asta. Tudor a spus că și-a lăsat echipamentul de cățărat la tine. Am venit să-l iau.

       Se încruntă ușor. Nu-i convine cum îi vorbesc și asta se vede lesne pe chipul lui. Nici nu prea e o cerere, ci mai degrabă o înștiințare. Ce-a crezut? Că are să-i rămână lui?