173 de bătăi pe minut

III. Emma

       Întotdeauna mi s-a părut c-ar fi ceva ciudat la el – la Dorian. Până și numele-i sună ciudat, ca să nu mai vorbesc de personalitatea lui stranie. Nu țin minte să-l fi văzut vreodată interacționând cu vreun alt coleg, nici măcar cu vreo altă uniformă, deși, ca să fiu sinceră, nici nu pot spune că am fost prea atentă la ce făcea sau ce nu făcea în clasă. Până de curând ne-am învârtit în cu totul alte cercuri, iar el n-a fost decât un scaun ocupat într-o mare de oameni, un chip întrucâtva familiar ce nu-și ridica niciodată ochii din cărți.

       În clasă nu iese cu absolut nimic în evidență. Nici măcar cu notele, deși poartă uniforma aia mereu și, deci, teoretic, ar trebui să fie un soi de geniu nedescoperit. Evident, ia note bune, și reușește să facă asta fără obișnuitul plic sau telefon, cum facem sau ni se întâmplă nouă, celorlalți, altfel n-ar mai primi bursa, dar nu am auzit niciodată vorbindu-se despre el ca despre un geniu. Abia acum, întâlnindu-l în alte împrejurări față de cele cu care sunt obișnuită, îmi dau seama că e departe de a fi timid. Dimpotrivă, realizez că intenționat încearcă să nu se facă remarcat în clasă și că îi reușește de minune.

       Îmi amintesc că i-a fost pronunțat numele într-un singur context. O singură dată, în cercul meu de prietene și, atunci, pentru scurt timp, cu mintea amețită de alcool, cred că l-am găsit interesant și am vrut să aflu mai multe despre el.

       Mă irită foarte tare faptul că tocmai acum îmi răsare în cap amintirea asta stupidă.

       Sara, cea care de un an și jumătate stă mereu în banca din fața mea, și, pe care, după Ana, aș putea-o numi cea mai bună prietenă a mea, l-a inclus într-o noapte târzie, venită după o zi lungă și obositoare, într-un top al celor mai doriți băieți. Un top pe liceu, nu pe clasă, ceea ce ne-a făcut pe mine și pe celelalte două prietene cu care aveam acea discuție să o privim cu neîncredere.

       — Noul coleg? O uniformă? întrebă Ana îndată ce a realizat despre cine era vorba și a turnat din nou în pahare, bufnind în râs. Sigur, în sticla pe care Ana a sustras-o din cabinetul tatălui ei nu era o băutură tare, doar puternic aromată, cu gust dulceag, dar nici una dintre noi nu avea experiență în domeniul ăsta și, după cel de-al doilea pahar, limbile au început să ni se dezlege.

       Îmi aduc aminte că Ana a fost deosebit de amuzată de remarca Sarei și a continuat să o tachineze câteva luni bune. Acum, uitându-mă la ea, agățată de mâna lui de parcă ar fi un colac de salvare în mijlocul unei furtuni puternice, parcă nu mai e nimic amuzant.

        — Doar gândiți-vă puțin, insistă Sara, un zâmbet larg apărându-i pe chip, și, de n-ar fi băut serios nu cred c-ar fi avut curajul să fie atât de deschisă cu gândurile ei. Lăsați uniforma de o parte. Zâmbetul ei a devenit mai larg, apoi a început să chicotească. Și nu doar la figurat.

       — Ce vrei să spui cu asta? am întrebat eu și am așezat paharul plin lângă pat, întinzându-mă lângă ea și căutând o poziție mai bună. Ar cam trebui să mă opresc. E târziu și n-aș vrea să-mi petrec noaptea în baie.

       — L-am zărit săptămâna trecută, când se schimba în clasă, a spus Sara, vocea ei acum transformată într-o șoaptă și, fără să vreau, m-am întors și mi-am întins gâtul ca să o aud mai bine. Chiar înainte de ora de sport.

       — Ce căutai în clasă? Și el de ce era acolo și nu în vestiar?

       Sara a chicotit prostește și s-a lăsat să cadă pe spate, oftând adânc.