173 de bătăi pe minut

Capitol fără titlu 10

       — Nici măcar nu-ți dai silința, spun aspru și îi întind mâna, ajutându-l să se ridice.

       Am dat iar canapeaua la o parte și am transformat sufrageria în teren de antrenament.

       — Ai probleme grave la cap, Dorian, replică Sebastian imediat ce ajunge pe picioare, masându-și frenetic umărul lovit. Cine naiba lovește așa în joacă?

       — Trebuia să o blochezi, mă apăr. Doar ce ți-am explicat și arătat cum. Era foarte ușor.

       Pufnește exasperat, își scoate cu gesturi nervoase mănușile și dă de podea cu ele.

       — Se pare că uiți câteva lucruri. Eu nu sunt tata și nu sunt nici Tudor. Nu m-am antrenat ca voi.

       — Nu-l mai arunca așa pe podea, deșteptule, mi se adresează Alex din colțul lui, fără să se deranjeze măcar să se întoarcă la noi. Stă așezat pe un scaun prea scund în fața unui calculator care huruie ca un motor de avion și tastează de zor. O să ne aduci iar toți vecinii pe cap.

       — Nu mai pot, se plânge Sebastian. Nu mai vreau, mi-a ajuns până peste cap. Ia-l și pe Alex să-ți fie sac de box.

       — E mai rău ca tine, îi răspund disprețuitor. Nu știu dacă înțelegi, dar când spun că e mai rău ca tine... nu cred că pot să găsesc o insultă mai mare. Nu vreți să încercați amândoi odată?

       — Nu vrei să încerci tu singur? contraatacă Sebastian. Oriunde vrei, dar nu aici?

       Îi ignor întrebarea și-i fac semn din cap să ridice mâinile și să treacă în gardă.

       — Dorian, sunt obosit, am teme, mă doare capul de la câte mi-ai dat și am transpirat ca un măgar. Nu-ți sunt de niciun folos, nu vezi? Chiar dacă stai nemișcat, legat de mâini și de picioare, n-am cum să te înving. N-am nici măcar cum să te fac să transpiri. Uită-te puțin la mine și apoi uită-te la tine. Arăți de parcă ai venit de la plimbare.

       — Trebuie să-mi fac exercițiile!

       — Nimeni nu te oprește. Fă-ți-le. Dar singur, accentuează.

       Iese din cameră cu pași apăsați, mormăind blesteme în barbă.

       — Are dreptate, să știi, spune Alex de îndată ce Sebastian dispare în direcția băii. De ce-i faci asta?

       — Mai devreme sau mai târziu, va trebui să învețe să se apere, spun încăpățânat.

       — Nu toți suntem ca tine sau ca Tudor. Câteodată pur și simplu nu prinde.

       — Poate mă înșel eu, dar nu l-ai chemat și tu o dată pe Tudor la școală?

       Se strâmbă și se ia cu mâinile de cap.

       — Nu-mi aduce aminte de catastrofa aia. O săptămână n-a mai avut nimeni curaj să-mi adreseze vreun cuvânt.

       — N-a fost cel mai strălucit moment al tău, spun cu un zâmbet.

       — Fiecare le are pe ale lui, insistă el. Tata a încercat și cu Sebastian, și cu mine, dar... nu ne atrage. El a înțeles asta și ne-a dat pace, tu de ce nu poți face același lucru?

       Merg până la el și încerc să-i ciufulesc cu claia de păr negru, ce și așa stă în toate direcțiile.

       — De când ai devenit așa deștept?