173 de bătăi pe minut

XXV. Dorian

       Sunt atât de furios că îmi simt sângele pulsând în tâmple, și parcă nu pășesc cât încerc să strivesc pământul sub picioarele mele. Pentru ea, am aceeași valoare ca o poșetă.

       Tot planul meu s-a dus dracului definitiv.

       N-am nevoie de ea, să apară de nicăieri și să îmi dea viața peste cap. Mai ales în starea în care pare să fie acum. Sincer, ceva pare foarte dereglat în comportamentul ei. Cu greu mai reușesc să regăsesc asemănări între fata pe care am întâlnit-o cu cinci ani și urmă și cea de acum. O clipă mă bate gândul să plec. Nu datorez nimănui nimic. Să se ducă dracului cu tot cu experimentele lor. Doar imaginea expresiei dezamăgite de pe chipul Claudiei mă oprește să nu dau curs instinctului.

       O vreme mă învârt ca prostul în fața ușii închise, ascultând cu urechile ciulite. Aș putea să intru în sala de clasă, dar n-am nici un chef să atrag atenția tuturor asupra mea. Nu cred că o fiu primit cu flori și zâmbete dacă aș ajunge atât de târziu încă din prima zi.

       Dobitocii ăștia n-au auzit de pauze?

       Aș putea să mă întorc în camera mea și să o las baltă pentru azi, dar nu știu dacă a plecat și n-am nici un chef să dau cu ochii de ea.

        Ce-a fost în mintea mea când m-am băgat prostește înapoi în viața ei? S-ar fi descurcat și fără mine la fel de bine cum a făcut-o și până acum. Am ajutat-o și astea sunt mulțumirile pe care le primesc.

       La naiba cu Emma. N-am să fug. Nu din nou.

       Cobor pe scări și ajung în fața clădirii, uitându-mă lung la construcția masivă și încercând să ghicesc cam pe unde ar trebui să fie clasa mea. Cum vremea e încă caldă și e undeva aproape de vremea prânzului, toate ferestrele sunt deschise.

       E o idee proastă. Probabil e o idee proastă.

        Clădirea e destul de veche, iar mortarul dintre cărămizi e pe alocuri măcinat. Am destule goluri în care să-mi introduc mâinile și picioarele, iar cățăratul a fost dintotdeauna una dintre pasiunile mele. Arunc o privire în jur să mă asigur că nu mă vede nimeni, dar curtea din fața campusului e pustie. Normal. Toți sunt la ore.

       Încep suișul încet, atent să am întotdeauna un punct de echilibru când îmi mișc mâinile și picioarele. E destul de ușor, dar din păcate clasa e tocmai la etajul al treilea. Ajung în cele din urmă în dreptul uneia dintre ferestre, ridic capul și arunc o privire înăuntru. Văd un șir de bănci așezate în semicerc și o droaie de studenți care scriu de zor. Mă aplec mai mult să văd înspre catedră.

       La dracu. Moșul scrie de zor pe tablă în ceva ce seamănă cu chineza – sunt destul de sigur că are legătură de fapt cu matematica, deși pot să jur că sunt mai multe litere decât cifre pe tablă. N-am calculat bine. E altă clasă.

       Mă las mai jos și o pornesc încet spre următoarea clasă. Fir-ar. Ăștia sunt ciudații cu literatura. Shakespeare e scris mare pe tablă.

       Glasul monoton al profesoarei e întrerupt de un țipăt strident. Mă las în jos și pornesc cu viteză spre următoarea clasă, aproape pierzându-mi echilibrul de câteva ori. Draci. Probabil m-a văzut cineva.

       Clar asta nu e ziua mea.

       Nu mai stau să aleg. Mă mișc cât de repede pot spre ce presupun că ar trebui să fie fereastra cea mai din spate a clasei următoare și arunc repede o privire înăuntru. Oricând ar putea cineva să se uite pe geam și să mă vadă suspendat acolo, ceea ce ar însemna o grămadă de întrebări la care nu am răspuns. Văd la catedră o mumie ce aduce cu un vâr îndepărtat al lui Tutankamon. Vorbește atât de încet și monoton încât trebuie să faci un efort serios ca să pricepi ceva.