173 de bătăi pe minut

IX. Emma

       S-o creadă el! Nu mă dau bătută.

       Așa este, am spus că ar trebui să-i dau pace. Și ar trebui, nu spun că nu, dar... înainte să pot face asta, trebuie să aflu ce secrete ascunde. Pur și simplu nu mă pot abține.

       Am bănuielile mele și-mi place să cred că sunt întemeiate. Sigur, dacă aș îndrăzni să le spun cu glas tare aș fi probabil închisă într-un azil de nebuni, așa că pentru moment decid să îmi țin gura închisă și să fac tot posibilul să obțin informații noi. N-ar trebui să fie foarte greu, nu?

       Am schimbat tactica. Dis de dimineață am mers direct la el și l-am salutat prietenește. A fost atât de uimit, încât mi-a răspuns la salut înainte să-și dea seama ce face. Abia apoi am văzut cu coada ochiului cum expresia de uimire i-a fost înlocuită de furie și exasperare, dar faptul era deja consumat și nu mai putea face nimic. Minunat. Primul pas a fost făcut.

       Pasul doi a fost să-l încolțesc în pauza de masă. Știu că Dorian nu mănâncă la cantină ca noi ceilalți – până ieri, nici nu eram sigură dacă mănâncă sau nu. Iarăși foarte suspect. Clădirea principală a liceului are în spate un parc mic, cu câteva bănci, umbrit de castani seculari. În pauza de masă, Dorian preferă să meargă pe una dintre băncile alea și să mănânce singur acolo. Nu știu sigur dacă e un obicei, pentru că l-am urmărit o singură dată. Dar sunt pe cale să aflu.

       Ignorând privirea mută de uimire pe care Ana mi-o aruncă, mă ridic și îl urmez, mergând încet, la ceva distanță în spatele lui, dezamăgită de vremea urâtă, cu cer acoperit de nori negri. Mi-ar fi fost de mare ajutor un pic de soare. Capricioasă vremea asta londoneză.

       — Bună, Dorian.

       Scoate nasul din rucsacul în care a cotrobăit până acum și îmi aruncă o privire urâtă, apoi oftează, lasă iar capul în jos și își vede mai departe de ale lui. O să iau asta ca pe o invitație de a mă așeza lângă el.

       — Credeam că avem o înțelegere, spune și scoate un pachet învelit în staniol, pe care îl așază între noi și începe să îl desfacă încet, cu mișcări tacticoase.

       — Avem, îi răspund, cu ochii pe pachețelul lui. Sunt cam dezamăgită. Are doar niște sandvișuri mici, minuțios împachetate. Am venit doar să îți spun că n-ai de ce să-ți faci griji. S-a rezolvat.

       Se holbează la mine, iar eu mă holbez înapoi, privindu-l cum mușcă dintr-un sandviș și mestecă pe îndelete. Din nou, dezamăgitor.

       — Mulțumesc. Cred.

       Urmează o pauză scurtă, timp în care mă privește nehotărât.

       — Vrei unul?

       — Sigur, răspund imediat și iau sandvișul pe care mi-l întinde. Iau precaută o mușcătură mică, dar tot ce simt e gust de curcan. E bun. Și dezamăgitor de normal.

       Intenționat mi l-a oferit pe ăsta?

       — A fost greu? Să pui mâna pe înregistrare, vreau să spun.

       — Nu chiar. Fratele meu s-a ocupat de tot.

       — Fratele tău, repetă încet și, pentru un motiv pe care nu-l înțeleg, fața i se încruntă. Și acum o ai tu?

       — Da.

      — Înțeleg. Dorian e vizibil tulburat. Ai... apucat să o vezi?

       — Nu, mint fără să clipesc. N-ai spus când s-a întâmplat și nici unde, așa că a trebuit să ia toate înregistrările de săptămâna trecută. Sunt sute de ore acolo.