173 de bătăi pe minut

VII. Emma

       Nu-mi vine să cred că e aici. Ultimul lucru la care m-am așteptat, după o săptămână întreagă de răspunsuri monosilabice, mârâieli guturale și priviri reci, a fost să apară de bunăvoie în pragul casei mele. Cum a știut unde stau?

       Sunt și acum uluită de schimbarea drastică prin care trece atunci când nu e în clasă.

       Dorian arată... foarte bine, trebuie să recunosc. Abia acum, când stă în picioare lângă fotoliul meu, uitându-se în tăcere prin rafturile de cărți, mă pot uita mai bine la el și-l pot studia pe îndelete. Atitudinea rece și încruntată cu care sunt obișnuită a fost înlocuită de o expresie meditativă, plină de curiozitate. Ca a unui copil ce studiază cadourile primite de Crăciun. Are părul negru și strălucitor, ochii mari, cenușii, încadrați de gene neobișnuit de lungi, pentru care orice fată și-ar da bucuroasă doi ani de viață, nasul drept și un ten curat, poate puțin prea palid. Când se înalță pe vârfuri să ia o carte îmi dau seama cât de înalt e, de fapt. Parcă în clasă stă puțin adus de spate. Îi studiez mâinile pe furiș, bucuroasă că nu-mi acordă nicio atenție. Sunt frumoase și palide, cu degete lungi și subțiri, iar pe partea din față observ câteva tăieturi și vânătăi.

       Îmi aduc aminte de întâlnirea cu cei patru și simt fiori reci. Cum de s-a mișcat atunci atât de repede? M-am gândit mult la asta. Explicația cea mai logică și mai la îndemână e că, cu inima bătându-mi nebunește în piept și înspăimântată de ce știam că avea să urmeze, n-am mai văzut bine. Ar fi fost de ajuns să închid ochii preț de o clipă, chiar și fără să-mi dau seama. Și, totuși, când am vorbit cu Ana, mi-a spus același lucru.

       Dorian e bine făcut pentru un adolescent, are umerii lați și pieptul bine reliefat, însă nu e mătăhălos. Privindu-l, mă gândesc că face, sau că a făcut la un moment dat, sport. Poate că, înspăimântată cum eram, n-am reușit să observ atât de bine momentul în care s-a mișcat de lângă mine. În schimb, am văzut clar cum l-a lovit și, chiar și eu, așa cum sunt, o novice completă în astfel de lucruri, îmi pot da seama că a o lovitură atât de puternică și precisă ar fi putut fi executată doar de cineva care are multă experiență.

       Chipul Casandrei îmi apare deodată în minte. Îmi stă pe limbă să îl întreb ce e între ei.

       Stomacul lui Dorian scoate deodată un zgomot infernal.

       Ridic privirea și mă uit la el, abținându-mă cu greu să nu râd. A rămas nemișcat ca o statuie, ținând cartea în mâini și uitându-se fix în ea, strângând-o între degete cu atâta putere încât au devenit albe. O roșeață puternică i-a apărut pe față și pe gât.

       Un chicotit îmi scapă printre buze și nu mă mai pot abține. Dau glas unui tumult necontrolat de hohote, lăsându-mă pe spate în fotoliu, abia reușind să mai respir. Reacția lui e delicioasă.

       — Te-aș ofensa atât de tare dacă te-aș invita la masă? reușesc să întreb.

       — Să nu îndrăznești, spune, scrâșnind din dinți.

       — Prea târziu.

       Îmi aruncă o privire supărată și nu mă pot abține să continui.

       — Nu e sfârșitul lumii, să știi. Mai devreme sau mai târziu aveam să aflu că ți se face foame, la fel ca nouă, ceilalți muritori de rând.

       — Îți mulțumesc, dar nu.

       Vechiul Dorian, rece și încruntat, s-a întors grabnic. Ca și cum n-ar fi plecat niciodată.