173 de bătăi pe minut

XII. Dorian

       După ce Emma termină de vorbit, în cameră se lasă o tăcere desăvârșită. Nu se aude decât ticăitul regulat al ceasului antic de pe perete.

       — Presupun că nu mai are niciun rost să mă ascund acum, spun cu glas rece, chiar mai rece și mai amenințător decât mă așteptam.

       Fac un pas foarte încet înspre ea și observ cu satisfacție că face la rândul ei un mic pas înapoi. Nu i se citește nimic pe chip, dar n-am nicio îndoială în minte. E înspăimântată. A creat un monstru în minte și acum, pusă în fața lui, nu știe cum să reacționeze.

       — Felicitări. Îmi știi secretul. Nu sunt mulți care pot spune același lucru.

       Un nou pas. Distanța dintre noi se micșorează vizibil. Emma rămâne pironită locului, privindu-mă cu ochii mari cum înaintez lent, ca un animal de pradă ce și-a găsit următoarea victimă.

       — Întrebarea e: acum că știi, ce vei face?

       Suntem atât de aproape unul de altul, încât dacă aș întinde mâna aș putea să o ating. Nu-și poate desprinde privirea din ochii mei, deși cred că dacă ar putea, a face-o.

       Nu răspunde la întrebare. Nu poate răspunde. E paralizată de frică.

       Fac un nou pas. Nu ne mai despart decât câțiva centimetri. E nevoită să ridice capul ca să-mi poată susține privirea.

       — Să fiu sincer, sunt cam înfometat.

       M-am aplecat și i-am șoptit cuvintele foarte aproape de ureche, zâmbind ușor, știind că din poziția asta nu-l poate vedea. Pot observa cum corpul începe să-i tremure vizibil, în ciuda faptului că face eforturi să se stăpânească. O aud cum înghite zgomotos și reușește în cele din urmă să bâlbâie șoptit:

       — Serios?

       — Desigur. Iar tu pari... delicioasă.

       Ridic mâna și o mângâi pe gât, chiar sub ureche. Preț de câteva clipe, îmi mișc capul de-a lungul gâtului ei descoperit, suflând ușor. Emma nu mișcă un milimetru. Sunt din ce în ce mai tentat s-o mușc.

       — De când sunt, îi șoptesc suav, și ia aminte, am trei frați deosebit de idioți, n-am auzit ca o persoană să-mi spună o tâmpenie mai mare.

       — Poftim?

       E luată prin surprindere de schimbarea din vocea mea. Mă retrag încet și mă așez pe fotoliu, de unde o privesc zâmbitor, sprijinindu-mi bărbia în palmă.

       Cum de a putut trage o concluzie atât de idioată? Cum de a putut crede că... îmi vine să râd numai când mă gândesc. Greu, foarte greu pot exprima în cuvinte ce simt.

       — Deci despre asta era vorba. Chiar nu reușeam să înțeleg de unde această fascinație bruscă pentru persoana mea.

       — Oh, nu, se dezmeticește ea, însă observ că încă nu are curajul să se apropie de mine. N-ai să scapi atât de ușor. Nu mă poți minți.

       Clatin din cap și mai iau o gură de ceai.

       — Nici nu trebuie s-o fac. Gândurile tale sunt atât de absurde încât efectiv n-am cum să mă apăr împotriva lor.

       — Am dovezi, se încăpățânează Emma.

       Nu mă pot abține și izbucnesc în râs.