173 de bătăi pe minut

XIX. Emma

       Aș vrea să pot spune că nu sunt nervoasă. Chiar aș vrea să pot spune asta, dar zărindu-l pe Dorian pe veranda din fața casei, așteptându-mă puțin stingher, simt cum inima îmi bate nebunește în piept și picioarele refuză să mă mai asculte. Ce-o fi fost în mintea mea când i-am cerut... ba nu, practic l-am forțat să...

       — Curaj, fetițo!

       Vocea caldă a Marianei îmi întrerupe gândurile. Se uită la mine zâmbitoare și nu pot face altceva decât să îi întorc zâmbetul larg.

       — E normal să fiu atât de emoționată?

       — La prima ta întâlnire? Cred și eu. Anormal ar fi fost să nu fii.

       — Nu l-ai invitat înauntru?

       — Ba da, dar n-a vrut să intre. Lumini jucăușe îi apar în ochi. Între noi fie spus, cred că e la fel de emoționat ca și tine.

       Grozav. Fac cei câțiva pași care mi-au mai rămas până la ieșire, trag adânc aer în piept și deschid ușa cu putere. Dorian se întoarce, surprins, mă măsoară din priviri și se înroșește vizibil.

       — Bună, reușesc să spun după câteva clipe de tăcere stânjenitoare.

       Fir-ar să fie! Îmi tremură vocea. Dar nu e vina mea. El e de vină. Toată atmosfera e de vină. Arată diferit față de cum sunt obișnuită. Parcă prea... aranjat. Îmbrăcat în pantaloni de stofă și cămașă de culoare închisă, îmi pare că are un aer prea sumbru. Nu la fel de sumbru ca cel pe care îl conferă uniforma, dar oricum. Sumbru. Ce mi se pare ciudat e faptul că are o geantă destul de voluminoasă pe umăr.

       — Bună, spune el în cele din urmă și își ferește privirea.

       El nu se poate uita la mine, iar eu nu îndrăznesc să mă uit la el. Grozav.

       — Mergem? îl aud murmurând încet.

       — Mergem, reușesc să spun.

       Și asta facem. Mergem. Unul lângă altul, pe trotuar, în tăcere.

       Îi văd cu coada ochiului mâna legănându-se la doar câțiva centimetri de a mea și mă apucă o poftă nebună să i-o prind într-a mea, dar mă stăpânesc. Pipăi ușor cu degetele podul palmei. Am mâinile transpirate, deși e pe înserat și destul de răcoare afară. Cine ar vrea să apuce o mână transpirată?

       — Pot să întreb unde mergem sau e secret?

       De ce-mi tremură vocea atât de rău?

       — E secret, spune încet și mă privește pieziș, însă fără nicio urmă de ostilitate în glas. Vom lua metroul până acolo, dacă nu te deranjează.

       Dacă nu mă deranjează? Sigur că mă deranjează. N-am mai merg niciodată cu metroul. Simt cum panica pune cu repeziciune stăpânire pe mine. O sută de întrebări se rotesc amețitor în capul meu. Am o idee vagă cum funcționează metroul, dar cum am spus, e vagă. Cum intru? Cum plătesc? Unde plătesc? Stația de metrou apare în fața noastră, iar eu mai am puțin și fac un atac de cord. Când coborâm scările realizez un detaliu esențial și picioarele mi se transformă în vată. N-am bani la mine. Doar cardul. N-o să pot intra. O să creadă că sunt o...

       — Ești bine? întreabă el și se oprește într-o parte, trăgându-mă ușor de braț după el, astfel încât să nu încurcăm șuvoiul de oameni ce se revarsă pe lângă noi.