173 de bătăi pe minut

II. Dorian

       Fă o favoare cuiva și, cumva, se va simți îndreptățit să îți ceară încă zece. Asta simt eu acum. Am ajutat prostește, contra unui elementar bun simț, o persoană pe care nu o cunosc, pe care nu vreau să o cunosc, al cărui trecut și, cu atât mai puțin viitor, nu mă privește sau interesează. Iar acum, în lipsa unei alte expresii, vremelnicul moment de slăbiciune se întoarce împotriva mea. E ca și cum ai salva un cățeluș de la înec. Nu-l poți lăsa apoi pe marginea râului. Nu poți trece mai departe, împăcat cu tine și nepăsător. Ești obligat să ai în continuare grijă de el, să-l îngrijești, să-l duci acasă.

       Ei bine, eu trebuie să trag o linie aici. Mi-am făcut porția de fapte bune pe anul ăsta. Nu sunt în situația să-i ajut pe alții. Și nici nu vreau să fac asta. Fiecare pe cont propriu. Așa a fost întotdeauna și așa are să fie și de acum încolo.

       Cel puțin asta gândesc. Ca și cum n-ar fi lipsit nicio clipă de aici, mâna i se încleștează de mâneca mea, fără să-mi dea timp să reacționez. E prea aproape. Nu mă sunt confortabil când cineva îmi invadează spațiul personal și din nou îmi simt inima bătând mult prea repede.

       Tremură. Și nu de frig, e deja primăvară și destul cald pentru perioada asta – mă rog, cât de cald poate fi în Londra. De frică. De nervi.

       Îmi înghit cu greutate cuvintele înțepătoare. Dacă încep să vorbesc, nu cred că am să mă opresc vreme de o jumătate de oră. Gândurile mi se învârt deja în minte ca o morișcă. Am prostul obicei să-mi pun întrebări în gând – la care, bineînțeles, tot eu răspund.

       Ce căuta acolo? Ce a fost în capul ei? Nu știa ce-o așteaptă? Ba sigur că știa. Cine naiba nu știe ce se întâmplă la o astfel de petrecere, într-un astfel de cartier?

       Mă enervează oamenii care au tot. Mă enervează oamenii care s-au născut având tot, care n-au făcut niciun efort, toată viața lor, tocmai pentru că de la bun început au avut tot – și care nu știu să aprecieze ce au.

       Nu vreau s-o ajut, nu vreau să mă implic. Dar am de ales? Pot s-o las singură și să îmi văd de drum?

        Sigur că pot. Am făcut deja mult mai mult decât ar fi trebuit să fac. N-am nicio răspundere. N-am nicio responsabilitate. Singură s-a vârât în buclucul ăsta și singură ar trebui să iasă. Nu-mi pasă dacă...

       — Mulțumesc. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă n-ai fi venit.

       Atât de slab sunt. Câteva cuvinte spuse în șoaptă, cu voce tremurată și s-a dus dracului tot raționamentul meu.

       — E o stație de metrou în apropiere, spun și pornesc spre ieșirea din bloc, cu ea pe urmele mele. Cum să procedez? Pot să o conduc până acolo și apoi să îmi văd de drum? Metroul e întotdeauna aglomerat. Poate nu atât de aglomerat la ora asta, dar oricum. Sunt destui oameni. O să se descurce. Trebuie să se descurce.

       Când să ieșim, realizez ceva și mă opresc brusc.

       — Numai puțin.

       Dau deoparte echipamentul de cățărat, îmi dau jos haina și i-o întind. N-arată prea grozav, roasă de vreme și decolorată, iar ea ezită. Pot înțelege de ce.

       — Nu e o idee bună să umbli pe străzi îmbrăcată așa, îi spun arătând spre bluza ei.

       Îmi urmărește privirea, se înroșește la față ca un rac și acceptă haina imediat.