173 de bătăi pe minut

XX. Dorian

       Dorian

       Nu cred că m-am simțit vreodată atât de fericit. Atât de împlinit. Ciudat, dar m-aș fi așteptat ca inima să-mi bată nebunește în piept după ce s-a întâmplat. Nu e așa. E doar pace. Și liniște. Cum n-am mai simțit de foarte mult timp.

       S-a lăsat întunericul de când m-am despărțit de Emma și am plecat spre casă, dar nu îmi pasă. Merg încet pe străzile aglomerate prin marea de oameni, fără să mă deranjeze, ca de atâtea ori în trecut, voioșia lor. Aș fi putut lua metroul, dar aerul rece al serii e foarte plăcut, iar eu nu mă grăbesc. Pentru prima oară, simt că viața mea nu se rezumă doar la a număra, în fiecare clipă, cât de repede îmi bate inima. Că merită și că poate fi trăită. Că pot fi fericit.

       Trece ceva timp până să-mi dau seama că cineva îmi strigă numele și mă opresc, încercând să-mi dau seama dacă într-adevăr am fost strigat sau e doar o închipuire. Văd fata ciudată – Casandra cred că era numele ei – făcându-mi semne disperate cu ambele mâini ridicate în aer, pe jumătate ieșită pe geamul unei mașini parcate, și timp de câteva clipe mă gândesc serios să mă prefac că nu am văzut-o și să îmi văd de drum. Sunt pe cale să fac tocmai așa, când deschide portiera și sare din mașină, pornind hotărâtă printre oameni în direcția mea. Grozav.

       — Aveai de gând să mă ignori, nu-i așa? îmi reproșează când ajunge în dreptul meu, în loc de introducere.

       Deșteaptă fată.

       — După ultima noastră conversație? Nici vorbă, replic încet, lăsând să mi se strecoare în voce o notă ușoară de sarcasm.

       Își dă ochii peste cap, semn că a priceput ironia.

       — Ce-ai zice de o plimbare cu mașina? propune.

       — Îmi pare rău, dar mama m-a învățat să nu mă urc în mașină cu persoane pe care nu le cunosc, spun cu un zâmbet strâmb.

— Nu văd care e problema, din moment ce noi doi ne cunoaștem. Stai liniștit, nu plănuiesc să te ademenesc și să te asaltez într-o alee întunecată. Doar că aș avea ceva de vorbit și nu vreau să o fac în mijlocul străzii.

       — Poate altădată.

       E evident că n-am niciun chef să vorbesc cu ea în seara asta și nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce ar avea să-mi spună. Cu toate astea, nu se dă bătută și mă aducă de mânecă înainte să mă pot îndepărta.

       — Te rog. Nu aș insista dacă n-ar fi important.

       Nu pot decât să ridic din umeri și o urmez. Sunt într-o dispoziție atât de bună, încât nu văd cum ar putea ce are ea de spus să o strice, și pe deasupra am senzația că, de aș refuza, ar urma o luptă lungă și obositoare, din care n-aș avea nimic de câștigat. Sper doar că nu are de gând să reia aberațiile despre destin. Oftez și mă urc în mașină lângă ea, pe bancheta din spate.

       Șoferul conduce atent pe străzi, și, în ciuda a ce spusese mai devreme, Casandra e tăcută. Nu mă deranjează tăcerea ei. Dimpotrivă. Aș prefera să se prelungească până ajung acasă, să ne luăm rămas bun și să ne vedem, fiecare, separat, de viața lui.

       Speranțele îmi sunt spulberate când șoferul oprește mașina pe o alee lăturalnică, coboară și se îndepărtează cu un mers liniștit, ca și cum n-ar fi conștient de existența noastră, lăsându-ne în întuneric.

       — Nu-mi e rușine să țip după ajutor dacă nu-ți ții mâinile acasă, o avertizez cu un zâmbet larg.

       Nu îmi zâmbește înapoi, ceea ce e ciudat. Coboară din mașină și se așează pe bordura înaltă, în spațiul dintre mașini, netezindu-și fusta cu un gest exersat și îmi aruncă o privire peste umăr, așteptând.