173 de bătăi pe minut

XVII. Emma

       — Ai găsit ceva pe jos?

       Tonul lui jucăuș îmi lasă de înțeles că abia se abține să nu râdă în hohote.

       Am un ghinion teribil. Bineînțeles că mi-am pierdut răbdarea și am început să îl caut, bineînțeles că l-am găsit în cele din urmă și, bineînțeles, nu m-am putut abține să nu trag cu urechea la discuția dintre el și Casandra. Casandra... stupid nume. Doar că a trage cu urechea într-un loc atât de zgomotos nu e tocmai ușor. A trebuit să mă aplec, să deschid puțin ușa ce dă pe terasă și să mă lipesc de ea, ignorând privirile întrebătoare și cumva compătimitoare pe care mi le aruncă toți cei care trec pe lângă mine. Și discuția dintre ei m-a furat atât de mult, încât nu mi-am mai dat seama că Dorian e pe cale să îi pună capăt. Evident că în momentul în care a deschis ușa, mi-am pierdut echilibrul și m-am trezit întinsă pe podea. Slavă Domnului că nu m-a putut vedea așa și Casandra. Ar fi fost punctul culminant al umilinței.

       — M-am împiedicat, mint senin, așteptând o clipă ca el să-mi întindă mâna și să mă ajute să mă ridic.

       Dorian mă privește la fel de senin, prefăcându-se că nu înțelege ce vreau. Idiotul.

       — Mulțumesc de ajutor, spun în cele din urmă și mă ridic cu greu.

       — Desigur. Doar îl meriți.

       Măcar l-am făcut să zâmbească. Tot e ceva.

       — Sebastian a ieșit deja, îl anunț. Ne așteaptă în spate.

       Dă aprobator din cap și o pornește înainte, ținându-se aproape de perete pentru a evita grupurile compacte de oameni ce încă petrec. Nu-mi rămâne decât să îl urmez.

       — Știai, nu-i așa?

       Mi-a aruncat întrebarea fără să se întoarcă îndată ce am ajuns într-o zonă mai liniștită.

       O clipă sunt tentată să mă prefac că nu-mi dau seama la ce se referă și să-i lungesc suferința.

       — Toată școala știa. Credeai că se agață de fiecare cuvânt al tău doar din cauza personalității tale încântătoare?

       — Grozav, oftează el. Ai fi putut să mă avertizezi.

       — Ai fi putut să-ți dai seama și singur, spun repede. Nu era deloc greu. Și cred că ai niște mici probleme de memorie. Am încercat să-ți spun, dar, ca de obicei, nu m-ai ascultat. Fac o scurtă pauză înainte să continui. E... adevărat? Ce ți-a spus?

       Văd cum umerii i se ridică ușor.

       — Cred.

       — Și ce i-ai spus tu? adaug. Și asta e adevărat?

       — Mai exact?

       — Că sunteți... privilegiați.

       Se oprește când ajunge în capul scărilor și se întoarce, privindu-mă lung.

       — Tu ce crezi?

       Enervant obicei are. Chiar trebuie să răspundă la fiecare întrebare cu o altă întrebare?

       — Nu știu. N-am fost pusă până acum în situația... voastră.

       Și mai exact, care e situația lor? Nu că m-ar interesa atât de tare de Casandra. Dar până acum Dorian a fost al naibii de evaziv când a venit vorba de problema lui și eu m-am săturat să merg pe ghicite. Vreau să știu.