173 de bătăi pe minut

VIII. Dorian

       Port pe umeri povara întregii nebunii a Emmei. Și nu e deloc ușoară.

       Am crezut că m-am făcut înțeles destul de clar când i-am spus să mă lase în pace, dar, ca de obicei, i-a intrat pe o ureche și imediat i-a ieșit pe cealaltă. M-a salutat natural de dimineață, ca și cum seară trecută nici măcar nu s-ar fi petrecut, iar în pauza de masă a urmat una dintre cele mai stranii discuții pe care le-am avut vreodată cu cineva. N-am înțeles deloc ce vrea. Cred că nici ea nu știe.

       Însă n-am timp de asta acum. Nu azi. Azi e o zi prea importantă.

       Îndată ce se termină orele, înșfac rucsacul și o tulesc primul din clasă. Sebastian a terminat cu o oră mai înainte și mă așteaptă deja în afara liceului, sprijinit de zidul înalt, cu mâinile în buzunare. Nu îmi zâmbește ca de obicei. Știu că nu-i face nicio plăcere să meargă cu mine acolo.

       — Mama vine? mă întreabă scurt și își reglează pașii după ai mei.

       Clatin din cap.

       — A spus că și-a mai luat o tură la spital.

       Sebastian se dă într-o parte pentru a evita un cuplu ce vine din direcția opusă, apoi mormăie când revine în dreptul meu:

       — Dacă mă întrebi pe mine, cred că, de fapt, nu suportă să-i vadă acolo.

       Aș vrea să-l contrazic, dar... are dreptate. Și eu m-am gândit la asta. Prea s-a întâmplat să fie ocupată cu serviciul de fiecare dată.

       Ajungem în stația de autobuz și ne așezăm. O să așteptăm mult și bine autobuzul. De obicei, Sebastian vorbește cât pentru șapte. Nu și azi. Azi doar privește încruntat și trist înspre capătul străzii, cu mâinile tot vârâte în buzunare, balansându-se ușor de pe un picior pe celălalt ca să se încălzească. Se uită cu reproș spre mine și mârâie ceva neclarl, căci eu n-am avut niciodată probleme cu frigul, cum are de obicei el. Mă face să zâmbesc.

       Nori negri s-au adunat pe cer. Nici măcar vremea nu ține cu noi.

       Surprinzător, autobuzul își face apariția pe după colț, mult mai devreme decât ne așteptam. Urcăm, plătim și ne uităm nehotărâți în jur. Ne potrivim în peisaj ca nuca în perete.

       Pe cel de-al doilea scaun din dreapta stă un bărbat voinic, cu mustață și barbă, brațele dezvelite, pline de tatuaje prost făcute, ce se uită suspicios la noi. Câteva scaune mai în spatele lui o – doamnă, să-i zic – trecută bine de vârsta a doua, cu o fustă nepermis de scurtă și mai mult machiaj pe față decât tencuiala de pe o casă. Și ea se holbează la noi, plescăind zgomotos din buze, în vreme ce mestecă cu insistență o gumă între dinți. Pe primul rând de scaune din stânga văd un cuplu bătrân, îmbrăcat în niște haine de sărbătoare vechi, probabil din secolul trecut. Însă nu par că ar merge să sărbătorească ceva. Dimpotrivă. Încearcă să ne zâmbească când dau cu ochii de noi, dar se vede că sunt derutați și înspăimântați. E prima oară când merg acolo.

       Ne așezăm pe stânga, două scaune în spatele cuplului bătrân, și autobuzul pornește obosit. O văd cu coada ochiului pe doamna din dreapta noastră holbându-se și începând să-și răsucească o șuviță de păr pe deget. Tâmpit cum e, Sebastian observă și el, se întoarce la ea și îi zâmbește.

       Îl calc cu putere pe picior și îi șuier în ureche:

       — Nu-i momentul potrivit să-ți faci prieteni noi.