173 de bătăi pe minut

XXIII. Dorian

    

     E puțin trecut de 10 seara când ajung în sfârșit înapoi în campus. Singurul lucru pe care vreau să-l fac e să ajung în camera mea, să fac un duș fierbinte și să uit că ziua de azi a existat.

     Întorc cheia în yală, dar nu se întâmplă nimic. Ușa nu e încuiată.

      Richard sare ca ars de pe canapea îndată ce intru.

     — Pe unde ai umblat până la... de ce ești îmbrăcat așa?

     Seamănă izbitor de bine cu o gospodină nemulțumită de ora la care a ajuns soțul ei acasă. Îi mai lipsesc doar câteva bigudiuri pe cap, un halat de casă și o tigaie în mână.

     — Am avut spectacol, spun obosit.

     — Spectacol? repetă și se holbează la mine, contrariat.

     Fac câteva mișcări din umeri, ca de dans, în timp ce trec pe lângă el și îmi dau jos sacoul.

     — Vrei să spui că... tu chiar ești...

     — Evident că nu, protestez și îi arunc o privire indignată. Aș vrea să adaug idiotule, dar mă abțin. Nu ne cunoaștem atât de bine. Credeam că nu era nevoie să explic că încercasem doar să fac o glumă. Am fost la o petrecere.

     Mi se pare că răsuflă ușurat când mă aude. Ai picat exact la țanc. Nu vrei să ieșim?

     — Nu, spun scurt și categoric, încercând să închid discuția din fașă.

     — Haide, insistă el și tonul îi capătă repede valențe plângăcioase, de copil răsfățat. Te rog.

     — NU!

     — De ce nu?

     — Pentru că sunt plecat de dimineață, pentru că am avut o zi de tot rahatul și în plus – și nu știu cum să fac partea asta mai clară de atât – pentru că nu vreau.

     Se holbează la mine cu ochi mari, rugători.

     — Haide, suntem colegi de cameră. Cine știe cât timp o să stăm împreună. Ar trebui să facem un efort să ne cunoaștem mai bine. Deschid gură să în contrazic. Putem să ne cunoaștem la fel de bine dacă stăm în cameră, dar el continuă: dacă faci asta pentru mine promit că nu îți mai cer niciodată nimic.

     Mai că mă încearcă un zâmbet. Doar Alex mai folosea replica asta... când avea 3 ani.

     Ce idiot.

     — De ce e atât de important să ieșim? țin să lămuresc, văzând cât de mult insistă.

     — Păi, exclamă ezitând, vezi tu... una dintre tipele cu care ne-am întâlnit azi are o prietenă...

     La dracu!

     N-am absolut niciun chef să ies, dar nu vreau să-l văd tot anul supărat și bombănind prin preajma mea. Sunt conștient de faptul că rutina mea zilnică implică ore bune de antrenament, mare parte din timp fiind dedicat sacului, și mă îndoiesc că o să fie prea încântat să mă vadă făcând asta în fiecare seară. N-ar strica dacă mi-ar fi dator. Și pe deasupra, nu vreau să fiu singur. Singurătatea aduce amintiri și gânduri întunecate. Am, dimpotrivă, o poftă nebună să beau până uit de mine.

     — Doar lasă-mă să mă schimb și să fac un duș.

     — Minunat! exclamă el și sare să mă îmbrățișeze. Mă strâmb și mă feresc cu o piruetă scurtă din calea lui, făcându-l să intre cu capul înainte direct în dulap. Cade în fund și o vreme se freacă riguros în frunte, unde pare să răsară un cucui serios, fără însă să-i piară entuziasmul.