173 de bătăi pe minut

V. Emma

       Întorc capul și mă uit încet, înspăimântată, înapoi, dar nu m-am înșelat. Sunt singură pe strada slab luminată.

       Cum și când am ajuns iarăși aici? Unde sunt Dorian și Ana?

       Dintr-odată, îmi e foarte frig. Nu bate vântul, nu se simte nicio adiere și, cu toate astea, o răceala de gheață îmi pătrunde în oase și mă face să tremur din toate încheieturile. Bluza de pijama subțire pe care încă o port nu-mi oferă niciun fel de protecție.

       Ce caut eu aici?

       Aud râsete și strigăte, aproape, din ce în ce mai aproape. Dar nu e nimeni înaintea mea. Întorc capul. Mă uit în dreapta, apoi în stânga. Nu văd pe nimeni. Nu-mi dau seama din ce parte vin strigătele.

       Sunt singură.

       Aș vrea să fug fără să privesc înapoi. Mă simt atât de vulnerabilă. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă cunoaște, iar numele meu... e așa cum a spus și el, îmi amintesc acum. Aici, numele meu nu înseamnă nimic – banii, sau mai bine spus protecția pe care banii părinților mei mi-o oferă, nu înseamnă nimic. Să fug. Trebuie sa fug, dar încotro?

       Până să mă dezmeticesc, și-au făcut apariția din întuneric și s-au postat deja în fața mea. Erau oare atât de mari și înainte? Parcă sunt uriași. Zâmbetele largi pe care le poartă, cu toți dinții arătându-se, îmi dau fiori. Nu le văd ochii. Asta e tot ce pot distinge pe fețele lor. Zâmbetele alea groaznice, tâmpe.

       N-apuc să protestez, n-apuc nici măcar să mă întorc, că m-au înhățat deja și trag cu putere de mine. Mă zbat cu strășnicie, lovesc disperată cu pumnii și cu picioarele, în dreapta și în stânga, pregătită să zgârii și să mușc, dar obosesc repede. Încerc să strig după ajutor, însă niciun sunet nu-mi părăsește buzele.

       Ce caut eu aici?

       Cineva să mă ajute. Cineva să vină, nu-mi pasă cine, nu-mi pasă de ce, de unde, dar cineva trebuie să mă ajute. Nu pot face nimic singură... unde e? De ce nu vine odată?

       Alarma asurzitoare a telefonului mă smulge cu brutalitate din vis și mă aruncă în realitate. Dintr-odată, e atât de multă lumină, încât nu-mi pot ține ochii deschiși. Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama unde sunt și de unde vin țipetele. Sunt ale mele. Sunt țipetele mele.

       Mă zbat și arunc cu picioarele pătura ce mă înăbușise, disperată să respir aer proaspăt și, până să mă dezmeticesc, lumea se întoarce cu fundul în sus. Am reușit să cad iarăși din pat. Și de data asta mă lovesc zdravăn cu capul de parchet.

       Lucrurile nu pot continua așa, mă gândesc în vreme ce mă îndrept împleticindu-mă spre duș. A trecut o săptămână de la incident și, în tot acest timp, n-am fost în stare să adorm nici măcar o singură dată fără ca... ei să îmi apară în vis. Nu-mi place deloc ideea, nu i-am suportat niciodată, dar de data asta poate că Alan are dreptate. Poate că ar trebui să văd pe cineva.

       E ilogic, e prostesc, e copilăresc! De ce îmi este în continuare atât de teamă? Nu voi mai merge niciodată acolo. Nu mă pot atinge. Pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu știu cine sunt! Dacă m-ar vedea pe stradă, mă îndoiesc că m-ar recunoaște. Așadar, de ce îmi este teamă?

       Mă fură gândurile și, ca de obicei, stau prea mult în duș. Mi s-au încrețit degetele și deja aud bătăile obișnuite în ușă. Alan trebuie s-o fi trimis din nou pe Mariana după mine.