173 de bătăi pe minut

XIII. Emma

       — Da?

       Băiatul care îmi răspunde la ușă pare a fi undeva la granița dintre adolescență și copilărie. Se holbează mirat la mine, în vreme ce eu mă holbez la fel de mirată la el. Are o claie de păr lung și sălbatic pe cap, iar ochii îi sunt umbriți de o pereche de ochelari cu rame groase.

       — Alex? întreb încetișor, sperând din tot sufletul că nu am nimerit ușa greșită.

       Se încruntă când îi pronunț numele.

       — Orice ar fi, nu sunt eu de vină.

       — Stai! strig și proptesc repede un vârf de picior în ușă, împiedicându-l să o închidă. Slavă Domnului, cred că am nimerit bine! Deși tot nu-mi dau seama cum de a știut Gregor atât de ușor unde se află apartamentul lor. Îl caut pe Dorian, îi explic.

       Încetează să mai împingă ușa.

       — Dorian? Dorian al nostru?

       — Da. Adică, cred că da.

       — Instabil, arogant și gata oricând să se poarte ca un copil mic ca să obțină ce vrea?

       Clar am nimerit ușa corectă.

       — Sunt cunoscut, spun și îi zâmbesc. Îl pot... vedea?

       — Sigur, spune el, deschizând larg ușa și zâmbindu-mi înapoi. Tu trebuie să fii Emma.

       — Ai... auzit de mine? întreb șoptit în vreme de trec pe lângă el.

       — Chiar prea multe, spune cu o strâmbătură. Ce e azi? Sâmbătă? Dau din cap, privind în jur. Nu e un apartament foarte spațios, dar e... călduros. De trei zile vorbește despre tine neîncetat.

       — Nu în termeni prea măgulitori, cred, nu mă pot abține să spun.

       Ezită puțin înainte să răspundă.

       — Nu mi-aș face prea multe griji dacă aș fi în locul tău. Nici despre mine nu are o părere prea bună.

       — Suntem colegi de suferință, să înțeleg.

       — Dacă ni-l iei de pe cap, promit că îți vom fi veșnic recunoscători, râde el.

       Nu sunt sigură dacă vorbește serios sau nu. Și nici nu prea înțeleg ce a vrut să spună cu asta.

       Îmi face semn să mă așez pe canapeaua din mijlocul sufrageriei, iar eu îi urmez sfatul, uitându-mă în toate părțile după Dorian și întrebându-mă unde ar putea fi.

       — I-ai rezolvat până la urmă problema cu... înregistrările video? întreb, nu pentru că aș vrea să știu cu adevărat, ci mai degrabă pentru că nu am altceva de zis.

       — Dumnezeule mare, țipă el, sărind de pe un picior pe celălalt ca un apucat. Acum le spune tuturor? Am încercat să-i explic idiotului că nu e atât de simplu: adică, nu e ca și cum aș putea să merg în fața unui calculator, să tastez două cifre și gata, problema e rezolvată. Ai însă cu cine să vorbești? Nuuuu. Dorian știe mai bine. A văzut el în filme că se poate face.

       Se pare că am atins un subiect sensibil. Îmi pare rău că am întrebat.

       — Um... pot să te întreb unde e?