173 de bătăi pe minut

XXIV. Emma

     Cine naiba face gălăgia asta infernală la prima oră?

     Pare că s-a apucat să bată cu ciocanul într-o tastatură.

     Deschid ochii cu greu, orbită de lumina puternică a soarelui și clipesc des, încercând să îmi limpezesc gândurile. Am o durere de cap cumplită, îmi simt gâtul și gura uscate de parcă aș fi mâncat nisip toată noaptea și corpul mă doare de parcă aș fi fost lovită de un tren în plină viteză.

     — Vrei să încetezi odată cu bocănitul ala infernal? încerc să strig, dar nu iese decât o șoaptă guturală.

     Țăcănitul se oprește subit.

     Ce naiba caută Adam la ora asta în camera mea? Și ce l-a apucat să tasteze dis de dimineață?

     Reușesc într-un final să-mi limpezesc privirea și pot privi în jur. Ciudat. Tavanul e... prea aproape. Întotdeauna a fost așa? Simt că dacă m-aș ridica în picioare, l-aș putea atinge cu mâna.

     Mă ridic frecându-mă la ochi și dau să cobor din pat, realizând abia în ultima clipă că pământul e de fapt mult mai departe ca de obicei. Cu vreo 2 metri mai departe. Scot un țipăt înspăimântat și mă trag înapoi, aproape lipindu-mă de perete.

     Unde naiba sunt? Și de ce e atât de frig? Și... de ce nu am nimic pe mine?

     Mă pipăi neîncrezătoare și îmi dau seama că hainele mi-au dispărut. Nu mai am pe mine decât sutienul și chiloții. Sunt acoperită doar cu un cearceaf subțire, dar în rest....

     Privirea îmi rătăcește prin cameră și o întâlnește pe a unui băiat înalt și deșirat, cu părul scurt și ochelari cu rama groasă, care stă la un birou în fața unui laptop și se holbează cu o expresie mixtă de spaimă și admirație la mine. Are capul întors într-o poziție nefirească, ca o bufniță.

     — A... bună dimineața. Cred că ar trebui să în chem pe ...

     — Niciun cuvânt, îl întrerup apăsat și strâng mai tare cearceaful în jurul meu.

     — Dar...

     Privirea mea îl îngheață. Deja încep să pipăi cu mâinile în jur, în căutare de lucruri cu care să pot arunca în el. Cumva îmi simte intențiile ucigașe. Face stânga împrejur și dispare în viteză din cameră, trântind ușa după el. Aș vrea să fac același lucru, dar... îmi lipsesc câteva piese vestimentare esențiale, iar bufnița n-a avut nici măcar bunul simț să mi se lase undeva la îndemână. O să urmeze o discuția tare neplăcută când se întoarce.

     În lipsă de altceva, mă întind înapoi în pat și încerc fără folos să-mi limpezesc gândurile, dar în mintea mea e un haos inimaginabil.

     Dumnezeule mare, ce am făcut? Unde sunt și cum am ajuns aici? Nu mai țin minte nimic din seara trecută. Știu că am ajuns la un bar, dar după e un gol total. Probabil că la un moment dat mi-am pierdut cunoștința.

     Ce-am făcut aseară? Și cu cine?

     Mă cuprinde un sentiment copleșitor de panică numai când încerc mă gândesc.

     E vina lui. E numai și numai vina lui. Nu e corect. Nu e drept să mă poată afecta în felul acesta, după atâta amar de timp, cuvintele lui. Nu e drept să aibă viața pe care o are și totuși să o judece pe a mea. De parcă nu el ar fi de vină, de parcă nu el aș fi fugit ca un laș. Uitasem cât de tare poate să rănească pe cineva când vrea cu adevărat. Și a vrut. Am simțit-o în vocea lui, în tonul lui, în întreaga atitudine.