173 de bătăi pe minut

XXVI. Emma

       Cred că o să păstrez tricoul acesta. Îmi place.

       Problema e că sandalele mele cu toc nu se prea potrivesc cu restul ținutei, iar când Dorian a plecat furtunos din cameră a uitat să-mi lase indicații în legătură cu ce altceva aș putea să încalț. E drept, am cotrobăit puțin și am găsit câteva perechi de adidași, dar probabil sunt vreo 8 numere diferență între noi. Îmi rămâne deci o singură opțiune. O să merg desculță până la stația de taxi. L-aș suna pe Adam să vină să mă ia, dar cine știe pe unde mi-a rămas telefonul, iar numărul nu îl știu pe de rost.

       Din fericire, holurile sunt goale. Ultimul lucru de care aș avea nevoie ar fi să mă recunoască cineva, deși trebuie să recunosc că în noua mea ținută, cu tricoul lui Dorian ce îmi ajunge până aproape de genunchi și părul prins neglijent, nemachiată și destul de mahmură, aș fi destul de greu de recunoscut. Nu că mi-ar păsa cu adevărat. Au fost scandaluri mai rele de atât. Mult mai rele.

       Când cobor scările aud pași și văd urcând un băiat cam de înălțimea mea, cu ochelari pătrățoși și părul vâlvoi în cap, ca un cuib de barză. Nu mă pot abține să nu mă holbez, căci expresia lui are ceva familiar, dar nu-mi pot da seama de unde. Se uită la mine la fel de atent, dar nu îmi lasă impresia că ar face-o pentru că m-ar recunoaște de undeva sau din cauza ținutei mele neglijente. Dimpotrivă, parcă încercă să-și amintească de unde ar putea să mă cunoască. Încetinesc pasul și îmi dau seama că și el face același lucru în spatele meu. Pașii lui și-au încetinit ritmul până când s-au oprit de tot.

       — Ho, ho, ho, îl aud chicotind. Mă întrebam cât o să mai dureze până când o să ne onorezi cu prezența ta încântătoare.

        Vocea lui are un ton jucăuș. Și parcă cu o urmă de triumf și batjocură în ea. O cunosc. O recunosc.

       — Văd că n-ai reușit să-ți îmblânzești părul ăla stupid, spun și mă întorc, cu un zâmbet larg pe față. A plecat la cursuri, în caz că îl cauți.

       Soarta mi-a aruncat în brațe o verigă foarte slabă din armura lui Dorian. O persoană cu multe răspunsuri, pe care nici în ruptul capului n-o voi lăsa să-mi scape din gheare.

        — Oh? Și cum de știi tu asta? se miră el, apropiindu-se și oprindu-se la câteva scări distanță.

       — Am petrecut noaptea împreună, spun calm, ca și cum n-ar fi mare lucru, studiindu-i cu mare atenție reacțiile.

        Îi văd ochii îngustându-se, semn că nu a înghițit momeala.

        — Mă cam îndoiesc. Nu-mi amintesc să vă fi despărțit în termeni așa de buni ultima oară când v-ați întâlnit. Iar Dorian e încăpățânat și nu uită ușor.

         — La fel și eu.

         — De parcă n-aș ști, oftează și încearcă fără succes să dea o formă mai acceptabilă părului ce stă în toate direcțiile. Ce faci de fapt aici?

        Îi zâmbesc larg.

        — Ce-ar fi să luăm prânzul împreună cât discutăm puțin despre intențiile mele în legătură cu fratele tău?

         Îl văd că se gândește înainte să răspundă.

         — Am ore în douăzeci de minute, îmi spune. Am vrut doar să dau o fugă până aici să mă asigur că nu și-a aruncat pe geam colegul de cameră.

        — Promit că o să merite timpul pierdut, spun încrezătoare.

        — Aham, se arată el sceptic. Ce-am să câștig eu, mai exact, dintr-o conversație foarte lungă și obositoare cu tine, în care mă vei pompa de informații despre ce a mai făcut dragul meu frate în ultimii 5 ani, în afară de vreo 20 de pumni în cap – nu dacă, ci când o să afle cum mi-am petrecut timpul și cu cine? Și asta, țin să precizez, dacă îl prind într-o zi bună.