I am a Belikov

Capitolul 11 - They have come!

 11.

Câteva zile au trecut apoi, nu sunt sigur câte. Ştiu doar că situaţia era aceeaşi... nimic nu se schimbase. Eram într-o continuă aşteptare a unor rezultate de la Eddie. Ne duceam viaţa înainte, devenind din ce în ce mai obişnuiţi programului de la academie. Totul mergea chiar foarte bine.

În acea zi m-am trezit cu 4 ore mai devreme- era rândul meu să patrulez pe timp de zi. Era adevărat, protecţia lui Christian şi conducerea gardienilor academiei erau în continuare slujbele mele, însă asta nu mă scutea de patrulatul pe timp de noapte -adică zi, dacă vorbim în programul oamenilor.

Ei bine, nu mă plângeam de treaba aceasta. În fond, era liniştitor, nu se putea întâmpla nimic rău. Ba din contră, îţi oferea mai mult timp de gândire şi linişte, căci la ora aceea campusul era pustiu.

Şi la fel era şi în acea zi. Nu eram mulţi gardieni care să facă de pază în acea zi, dar nu aveam nicio problemă. Ştiu că treceam prin faţa clădirii de antrenament, când am auzit un plânset.

Mirat că detectasem ceva ciudat într-o aşa perioadă de patrulare, am luat-o pe după colţul clădirii şi am fost surprins să văd un novice ghemuit pe faţă.

M-am apropiat de el şi i-am pus mâna pe umăr. La atingerea mea, s-a întors mai speriat ca niciodată şi m-a privit direct în ochi. L-am recunoscut imediat.

-George, ce faci aici? l-am întrebat îngrijorat.

Ochii îi erau roşii şi mă priveau cu teamă.

-Nimic important, îmi replică cu răceală. Încerc doar să-mi dau seama cum ar fi posibil să-mi fac existenţa mai nefolositoare de atât!

-George, despre ce tot vorbeşti tu acolo?

-Nimic! vocea lui suna exasperată. Nimic nu merge cum trebuie! O s-o iau razna, gardian Belikov!

-Ba nu, dragul meu.

Dintr-odată, am simţit nevoia să-l iau în braţe şi să-l alin. Într-adevăr, George era un nesuferit, însă eu ştiam că în adâncul sufletului lui era o persoană bună.

-Gardian Be...

-Spune-mi Dimitri, George.

-Dimitri, în fine. Ţi s-a întâmplat vreodată să fii silit să faci ceva dar inima ta să-ţi spună că nu e bine şi că nu trebuie să faci întocmai?

-Da, George, i-am răspuns, gândul fugindu-mi imediat spre Rose. De multe ori.

M-a privit cu un aer de demenţă. Începea să mă îngrijoreze.

-Şi. Ce. Ai. Făcut?

-Mi-am urmat inima. Chiar dacă a fost greu, m-am împotrivit regulilor şi mi-am urmat inima.

A încuviinţat şi pentru o secundă a părut că medita asupra ceva. Când şi-a ridicat chipul, părea hotărât. Acum mă privea parcă cu alţi ochi, încât am fost uimit de schimbarea lui de stare.

-George, vrei să îmi spui ceva?

-Nu, îmi răspunse după o mică ezitare. Mulţumesc, Dimitri. M-ai ajutat enorm, nici nu ştii.

-Mă bucur că ţi-am putut fi de ajutor, George. Acum ce ai de gând să faci?

-Cred că mă duc la culcare.

-Aşa să faci, i-am răspuns ceva mai sever, încercând să-i dau de înţeles că el chiar trebuia să se ducă la culcare.

Fără să mai spună ceva, s-a întors şi a luat-o spre dormitoarele novicilor. Privindu-l cum se îndepărta, am scăpat un oftat. George era o fire tare complicată, asta era clar. Parcă ieri te jignea de faţă cu toată şcoala iar azi... iată-l. Încă cu gândul la George şi la tatăl lui, am pornit iar la pas.