I am a Belikov

Capitolul 22 - Viktoria's crisis

Eram în avionul regal, din nou. Ne pregăteam să plecăm spre Baia, când telefonul îmi sună din nou în buzunar. Am privit ecranul şi am zâmbit la acesta când am văzut că era mama.

-Alo?

-Dimitri! Voiam doar să vă întreb când ajungeţi, ca să ştiu câtă mâncare trebuie să fac!

Rose, care stătea pe scaunul de lângă mine, izbucni în râs, pentru că auzi întebarea mamei. Ca răspuns, i-am strâns mâna în a mea şi i-am replicat mamei:

-Suntem eu, Rose, Tanya, Lissa, Christian, Abe, Joshua şi un băiat pe nume George. Bineînţeles, dacă îi pui şi pe Sydney şi Adrian care sunt deja acolo, ar fi zece persoane, mamă.

-Minunat, minunat! a spus ea încântată. În cât timp să fie gata mâncarea?

-Mamă, noi abia acum plecăm. Mai durează nouă ore cel puţin până ajungem noi acolo, aşa că stai liniştită. Mai bine vă culcaţi, cred că s-a înserat deja la voi, corect?

Mama oftă şi m-a rugat să aştept puţin, când vocea surorii mele mai mici i-a pus o întrebare mamei mele. Nu am putut înţelege exact ce spunea, căci semnalul începea deja să cadă, aşa că n-am ezitat să o întreb pe mama imediat ce s-a întors la receptor:

-Aceea era Viktoria, mamă?

-Da, Dimka. De ce?

Am înghiţit în sec.

-Mai este supărată pe mine?

Am auzit-o pe mama oftând din greu. Nu ştiu dacă eram sigur că voiam să aud asta.

-Sora ta, începu mama... e foarte dificilă.

-Deci nu e încântată de vizita mea, am conchis eu.

-Ei, na, Dimitri, să nu mai spui asta niciodată, m-ai înţeles? Sora ta te iubeşte. Trece doar printr-o perioadă mai grea. Ştii şi tu cum e Viktoria. Ar fi vrut să nu te fi implicat în relaţia ei...

-Mamă, nu-mi spune că eşti de acord cu ea...

-Nu sunt! m-a întrerupt ea imediat. Ar fi trebuit să ascult de Yeva, recunosc. Dar e încă tânără, Dimka. Are toată viaţa înainte să facă greşeli. Va trebui să înveţe din ele şi singură.

Nu eram de acord cu ce îmi zicea în totalitate, însă nu puteam să discutăm despre asta la telefon, aşa că n-am făcut altceva decât să fiu de acord cu ea.

-Bine, mamă. Decolează avionul acum, vorbim mai târziu, bine?

-Desigur, dragul meu. Nu uita că te iubim.

Cu un ultim zâmbet pe buze, am închis telefonul şi mi-am reîndreptat atenţia spre Roza. Încă mă ţinea de mână, în timp ce ochii ei studiau cu atenţie inelul de pe cealaltă. Părea atât de fericită, iar eu mă simţeam mai mult decât împlinit să o văd astfel.

-Ce faci? am întrebat-o eu.

-Admir inelul. Este superb... Ţi-am mai spus că te iubesc?

Mi-am dus încet mâna ca să-i mângâi obrazul.

-Da, dar nu mă supăr dacă mi-o mai spui odată, i-am spus.

Apoi, luându-mă prin surprindere, se aplecă spre mine şi mă sărută. M-am pierdut – din nou – în visul creat de prezenţa ei, şi am luat-o în braţe, în timp ce buzele noastre ce împleteau perfect.

Cumva, ştiam că sărutul ei însemna Nu vreau să te pierd niciodată şi eşti al meu, iar răspunsul meu încercam să i-l trimit cu şi mai multă pasiune, cu şi mai multă dragoste, şi tot aşa...