I am a Belikov

Capitolul 24 - The last but not least

Ştiu că a funţionat, aşa că trebuie să mă poţi auzi. Aşa mi-au spus, că va merge. Te rog, dacă mă auzi, trezeşte-te! Te rog!

Sau măcar mişcă-ţi mâna, sau ceva. 

De ce s-a întâmplat asta? Am modificat viziunea la timp! Sau poate că nu? Dacă nu aş fi făcut asta, tu ai fi murit mai mult ca sigur, Lissa era prea departe ca să te mai poată salva. Haide, te rog!

Erau prea multe gânduri învălmăşite în mintea mea că să îmi mai dau seama de unde veneau, căci eram cu totul pierdut, rătăcit într-o mare de negru. Nu simţeam nimic, decât purul suflet auriu şi acea voce care îmi vorbea blând în gândul meu. Cine era? Şi de ce mă simţeam atât de bine?

Eram oare pe Tărâmul de Dincolo?

Nu credeam asta.

Ştiam că nu exista date certe care să explice cum aveai să te simţi după moarte, însă acum - că mă aflam în situaţia asta - ... ştiam pur şi simplu că era diferit.

Era o senzaţie plăcută şi ciudată în acelaşi timp. Dacă aş fi fost în continuare unit cu propriul meu corp, atunci aş fi simţit fiori pe şira spinării, dar acum nu era aşa. Pur şi simplu, sufletul meu simţea totul la nivel psihic şi mă cuprindea cu totul. Aici, unde mă aflam eu, nu exista căldură, şi nici răcoare.

Întoarce-te, te rog! Te rog, toţi se roagă pentru tine!

Aceeaşi voce, din nou. Nu îmi dădea pace, iar o parte din mine se simţea deranjată de prezenţa ei, însă alta mai raţională îmi vorbea: Chiar trebuie să mă întorc, cineva are nevoie de mine. Dar cine? De ce?

Cine sunt eu, de fapt?

Întrebările au început din nou să îmi răsară în minte, când am realizat: Vorbesc o limbă. Aşa se numea, limbă. Vorbesc rusă, engleză şi chiar şi română. Există continente, există o lume! De unde vin? A, dintr-o ţară - parcă se numea - : Suria? Nu, Rusia. Da, Rusia, Baia... vampiri, dhampiri, strigoi... moroi. 

Rose, Tanya.

Exact la timpul în care mi-am amintit de Rose şi Tanya, aceeaşi voce răsună în mintea mea: Haide, ştiu că te poţi trezi. Simt că eşti aproape de mine, eşti la limită. Alege viaţa!

Tot mai multe amintiri mi-au răsărit în minte apoi, începând cu primii mei ani de viaţă... viaţă? Hm, aşa se numea. Şi astfel, au început: ochii plini de speranţă ai mamei când m-a zărit pentru prima dată, jocurile dintre mine şi surorile mele de când eram mici, alungarea tatei de acasă, instruirea mea la Academia din Siberia, apoi Sfântul Vladimir şi Rose, Lissa şi Christian, Tatiana, Eddie... Tanya.

Murisem. Chiar murisem.

Eşti la limită, te poţi întoarce! Ştiu că poţi!

Pentru o secundă, mi-am îndemnat partea mai încăpăţânată a sufletului meu să asculte. Cineva chiar mă voia înapoi, iar eu trebuia să mă întorc. Cineva avea nevoie de mine, nu ştiu cum de simţeam asta, dar o ştiam.

Aşa, foarte bine! Acum vino înapoi pe lumea noastră, tati.

Este ea, mă cheamă, trebuie să mă întorc. Iar când aceste gânduri mi-au răsărit în suflet, s-a făcut lumină în acea mare de întuneric, iar sufletul mi s-a trântit înapoi în corpul meu, făcându-mă să îmi deschid ochii.... 

Şi să trăiesc din nou. 

***  

-Se trezeşte, chiar se trezeşte.