Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul I

Noaptea întunecată se lasă încet peste mlaștinile de lângă vechea așezare tracă, romană și, mai apoi, bizantină, Limanaki, aflată pe țărmul Mării Negre, în sudul vechiului ținut al Sciției Minor sau Dobrogei, cum mai era numită după primul său despot, Dobrotă. În locul acesta, de-a lungul mării, trece o limbă de pământ mărginită, pe de o parte de aceasta, iar pe de alta de mlaștinile, ce se întind până spre apus, acolo unde începe o pădure deasă -Pădurea Nebună, cum îi spun localnicii- croită pe niște dealuri abrupte. Această pădure desparte principatul Cărvunei de țaratul lui Șișman bulgarul.

Aici, la Limanaki, își alesese el, despotul Ioan al Cărvunei, locul unde să întâmpine oștile lui Candarli Ali Pașa, marele vizir al Imperiului Otoman. Crezuse că aici superioritatea numerică a turcilor nu le va servi acestora, împiedicându-i să se desfășoare în flancuri, la stânga barați de mlaștină, iar la dreapta de mare. El, despotul, își luase oricum măsuri de prevedere, trimițând dincolo de pădure un mic detașament care, ajutat de relief și vegetație, ar putea ține multă vreme piept unei învăluiri a turcilor. Dinspre mare nu își făcuse griji.

....Rătăcind rănit prin mlaștină, Ioan căuta scăpare spre Dunăre, spre miazănoapte, spre Țara Românească, spre țara principelui Mircea. Nu căuta scăparea vieții lui. Mai ușor ar fi ales moartea pe câmpul de bătălie. Trebuia să mai ajungă la Mircea măcar o dată, în această viață. Avea să-i spună multe. De abia acum înțelegea cine era ''Io, Mircea...''

Candarli Ali Pașa nu era degeaba mare vizir. Fusese păcălit, o dată, la asediul Varnei, și asediul dăduse greș. E drept că nu era, în totalitate, meritul despotului. Sultanul Murad I greșise atunci când nu-i trimisese vizirului o flotă puternică, care să sprijine, de pe mare, asediul terestru al celor 30 000 de akingii. Mica flotă otomană trimisă, fu spulberată de cea a lui Ioan, susținută de genovezi. Deh, nu s-ar fi mișcat genovezii să-l ajute pe despotul Țării Cărvunei dacă pătrunderea turcilor către partea de miazănoapte a Mării Negre nu le-ar fi stricat socotelile comerciale ale coloniilor lor de Chilia, Cetatea Alba, Licostomo si Caffa. 

Pe uscat, la momentul potrivit, în spatele akingiilor, care asediau Varna,  apăruseră cei 1 000 de călăreți valahi, ajutorul principelui Mircea, al Țării Românești. Neinformat de iscoade asupra numărului lor, Ali se panică și se retrase din fața Varnei.

Apoi, vizirul își reorganizase planul. Își dădea seama că dacă va lovi Dobrogea, Varna, izolată, va cădea ca o piersica pârguită. Akingii ocoliră Varna și plecară spre nord, izolând și Caliacra, cetatea de scaun a despotului. Le barase calea în bălțile de la Limanaki.

Ah! Cum nu se gândise la mare?...Aceast gând îl durea acum pe Ioan mai mult decât rănile căpătate în luptă. Continuă să meargă, prin apa până la brâu, ciulind urechea. După ploile din iunie nopțile erau tare întunecate. Turcii îl învăluiseră cu plutele pe mare. Dimineața erau și în față și în spate. Ceva totuși nu fusese în ordine. Iscoadele sale îl trădaseră. Nu e posibil să nu observi forfotă și material plutitor pentru mii de oameni. Nu mai vorbim de cai...Oricât ar fi noaptea de neagra, iscoadele mai au si alte simțuri si alte semne care să înlocuiască ochii. La Varna au fost extraordinari. Când turcii au ajuns în fața cetății, apărătorii cetății încheiaseră pregătirile de 2-3 zile. Iscoadele se mișcaseră bine. Iar acum... Toată armata turcească se îmbarcase sub nasul lor. Ceva avea miros de galbeni zimțați otomani!

Ioan al Cărvunei se miră de el însuși ce înțelept devenise în cele câteva ceasuri, de când orbecăia prin mlaștină, spre pădurea întunecată, care se prelungea dincolo de Dunăre, în Țara Românească.

Înțelept era și vlahul acela bărbos, din fruntea celor 1 000 de călăreți, trimiși de Mircea Voievod. Când el se repezise să ordone atacul, spre miazănoapte, pentru a sparge încercuirea, omul lui voievodului Valahiei îi spusese:

- Măria Ta, exact asta așteaptă Ali să faci...Cred că trebuie să-l surprindem și să atacăm spre miazăzi, chiar dacă oștile de acolo sunt mai numeroase. Cât să fie de numeroase... Au fost 30 000, 2 000 au căzut la Varna ...10 000 orbecăie să taie pădurea....încă 5 000 sunt în spatele nostru, spre Ofidaki...Deci să mai fie 13 000, adică jumătate. Noi, muntenii, rămânem, cu arcele noastre să ținem spatele atacului. Dacă reușește spargerea, oastea Măriei Tale va răzbi spre Caliacra, cetatea de scaun!

- Și cine va mai apăra Dobrogea, când oștile ei vor sta ferecate în Varna și Caliacra? întrebă Ioan

- Marele vizir nu se va arunca asupra Dobrogei știind că, din cele două cetăți, pot ieși oricând oști care îi pot tăia legătura cu Adrianopolele. Cu Petru Musat în Moldova și Măria Sa, Mircea, în Țara Românească, marele vizir vede pericolul ca Dobrogea să se transforme într-o cursă de șoareci pentru el. Aparent, pare că Ali te-a încercuit în cele două cetăți. Ducându-și oștile în Dobrogea, el va fi de fapt încercuit. 

Într-adevăr era isteț valahul ăsta. Ioan își aminti acum unde îl mai văzuse. Era starețul acela tăcut de la Mănăstirea Snagov, unde depusese zestrea sorei sale mai mici și testamentul său politic. În acel testament, îi încredințase Domnului Țării Românești taina locului unde era ascuns tezaurul Dobrogei. Știuse că turcii au sorți de izbândă. Prea rămăsese singur...

Valahul îi propuse să nu participe la atac, ci să meargă cu garda prin mlaștină, astfel că, în cazul în care străpungerea nu reușea, despotul să nu mai poată fi ajuns și prins de turci.

Ioan sărise ca ars.

- Despotul Carvunei nu fuge... Nu pot să-mi las oamenii aici și să fug la mila principelui tău!!!!

Valahul se uitase lung la el și, pentru o clipă, Ioan avu impresia că însuși voievodul de dincolo de Dunăre se uita la el, prin ochii acestui stareț...oștean...Dumnezeu mai știe!