Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 41

        31 Ianuarie 1418. Trecuseră ani. 32 de când se suise în scaunul voievodal. Azi, garda domnească, voinicii săi, îl conduceau pe ultimul drum. Spre Cozia. Măria Sa își dăduse ultima suflare. În liniște. Împăcat cu el, și cu Dumnezeu. În urma sicriului călăreau Mihail, fiul său cel mare, urmașul său în scaunul domnesc, și Vlad, feciorul aprig, cu ochi de foc, care conducea oastea Dunării. Toți aveau ochii plânși. Mihail era deja voievod, fusese asociat de Mircea la domnie, încă din timpul vieții. Acum își privea părintele, care sta întins și nepăsător în raclă. Moștenirea era grea...

Venise Baiazid și plecase blestemându-și soarta. Oastea Țării Românești îi înecase ienicerii și spahii în rovinele de pe Argeș. După luptă, prințul Vlad și boierii, cu ajutor turcesc, îl loviseră pe la spate. Fugise în Transilvania. Se întorsese. Pe boieri îi așezase la înălțimea unde meritau. În țeapa voievodală. Stolnicul Bratei stătea în cea mai înaltă. Logofătul Filos avusese parte de iertarea voievodului. Îl trimisese, întru pocăință, la Mănăstirea Cozia. Mircea revenise în țară cu sprijinul cruciaților, veniți să-i alunge pe turci din Europa.

Orgoliul lor nemăsurat îi duse la pierire, în bătălia de la Nicopole. Nu îl ascultaseră pe cel ce avea, pe atunci, 8 ani de experiență și victorii, în luptele cu turcii. Orgoliul îi orbise și pe ei, la fel ca pe despotul Ioan, al Cărvunei. Dar orgoliul lor se transmise și lui Baiazid, care veni, din nou, cu fală și oștire asupra lui în anul următor. Îl așteptă pe Ialomița. Îi tăiară și îi inecara, de data asta în bălțile Ialomiței. In 1402, Baiazid își găsi sfârșitul, de inima rea, în captivitatea lui Timur, pe care îl înfruntase la Ankara. În imperiu se instala anarhia. Feciorii lui Baiazid se luptau pentru tron.

Mircea interveni, pentru a asigura liniștea Țării Românești. Țara lui nu avea de unde jertfi atâția fii. În atâția ani de lupte țara sângerase din plin. Urmară zece ani de liniște. Țara prospera. Corpuri de oaste muntene îi sprijiniseră pe rand pe Musa și pe Mustafa. O fiică a voievodului se jertfise, intrând în haremul lui Musa Celebi. Înțelesese. Plecase cu inima împăcată. Liniștea țării trebuia plătită. Dar ea luă sfârșit odată cu suirea pe tron a lui Mehemed. Acesta își urni din nou oștirile nenumărate spre Țara Românească. Cad cetățile Turnu și Giurgiu. Odată cu ele și spătarul Vasea, într-o luptă scurtă, pe malul Dunării. Și căpitanul Sin se petrecuse în lumea drepților, căzând, acolo, în Dobrogea, pentru apărarea ei, în 1396, după ce turcii învinseseră la Nicopole și o invadaseră. Mircea o eliberase din nou, în 1404. Atunci îl pierduse pe ''starețul'' Voicu, căzut la cucerirea Silistrei. Spre sfârșitul domniei obținuse pacea cu turcii. O pace care asigura liniștea țării. Până când? Până când va fi astâmpărată lăcomia turcului?

Fratele Staico călărea și el alături de mitropolitul Teodor. Antim murise în 1401. Mircea și Staico nu aveau aceeași mamă și, de aceea, urmas la domnie era Mihail. Staico nici macar nu avusese pretenții. El își făcuse conștiincios misiunea lângă voievodul muntean, fratele său...