Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 4

Mircea se apropie, din nou, de fereastră. Privi amurgul roșiatic, al acestei zile și gândurile îl furară, ducându-l acolo, la Dunăre. Oștile trebuiau aduse în pădurea cea nebună, din apropierea lui Dobrugi-ili. Ele trebuiau să lovească imediat ce oștile marelui vizir îl atacau pe Șișman. Ușor de spus, dar...Turcii aveau iscoade. Cel mai greu era să adune oștile, răspândite de a lungul Dunării, acolo, la marginea Dobrogei, fără ca turcii să afle asta... Dacă Ali Pașa află ceva, va fi cu mult mai greu.

Trebuia să cumpănească. Trebuia să gândească mai presus de strategia militara a acestei campanii de eliberare a Țării Cărvunei. Se va retrage în cămara de taină și se va întoarce la învățăturile rămase transmise de la strămoșii geți. Nu, nu la învățăturile militare ale marilor regi ai  dacilor. La altele, transmise din generație în generație numai anumitor oameni ai acestui neam. Pe firul acesta se înșirau ceva nume: Deceneu, Vezina, preoții daci care propovăduiau principii creștine, cu mult înainte ca Mântuitorul să vină în această lume. Lor le erau date de Zamolxis, zeul geților. Firul celor ce au preluat acesta școală spirituală trece apoi în neștiință. Era normal. Erau vremuri în care fel de fel de neamuri se năpusteau asupra acestor pământuri frumoase. Ca să asigure continuitatea școlii și a neamului, acolo sus în munți, ei, inițiații, trebuiseră să rămână necunoscuți. Ba mai mult, un alt fenomen se petrecuse. Slavii, goții, avarii, hunii, bulgarii aveau o alta lege. Atunci când un neam mai puternic îi împingea din urmă, ei părăseau pământurile și căutau altele. Aici văzură altceva. Valahii ăștia rămâneau aici. Nu plecau. Conviețuiau cu ei. După fiecare invazie pustiitoare, o forță necunoscută îi scotea pe acești vlahi din ascunzișurile lor și apăreau din nou, pe văi și pe firul apelor. Ba mai mult, cei veniți erau și ei ''supuși'' de vlahi, nu prin arme, ci prin felul lor de a fi. Iată, toți cei care au trecut pe aici și-au pierdut acea caracteristică migratoare și, acum, sunt toți așezați în pământurile lor. Au lăsat corturile și au durat cetăți. Slavii se așezaseră în Balcani și, azi, erau sârbi, croați, muntenegreni. Ungurii erau în Pannonia. Bulgarii, la miazăzi de Dunăre. După un mileniu, despre care vorbeau doar bisericile durate în peșteri și în locuri ascunse, apăruseră din nou oamenii ai cunoașterii aceleia, plecate din vechime. Petru și Asan uniseră bulgarii și vlahii de dincolo de Dunăre împotriva basileului de la Bizanț. Apoi, pe aici, acei cnezi, Litovoi, fratele său, Bărbat, apoi, Seneslau. Dincolo de munți, în cetatea Transilvaniei fusese Gelu Valahul. Apoi apăruseră Basarabii. Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu, Radu Basarab și fratele mai mare al Măriei Sale, Dan Basarab. Întemeietori și gospodari de țară. Și dincolo, în Moldova, se ridicaseră oameni destoinici: Mușatinii.

Acum apăruseră turcii. Alt neam păgân, din pustiul Asiei. Oare de ce le trimitea Dumnezeu valahilor aceasta încercare? Ce nu învățaseră ei din invaziile mileniului trecut? Acum organizarea lor era alta. Acum aveau state centralizate. Asta era deosebirea față de mileniul trecut. Acum trebuiau să-și apere nu numai pielea și avutul, fugind către munți. Acum aveau o identitate. Nu va putea nimeni din Balcani să-i oprească pe turci să ajungă la Dunăre. Erau la Dunăre. Dacă erau la Dunăre, înseamnă ca acolo TREBUIAU să fie.