Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 8

Ioan intră în pădurea valahă. Trebuia să ajungă la Mircea, fără să fie recunoscut. Pentru binele Cărvunei, trebuia să dispară din istorie. Nici măcar sora sa, dacă a scăpat, nu trebuia să afle... Fiecare va trebui să jertfească ceva pentru a îndrepta greșelile trecutului. Ioan era hotărât. Prins în gândurile lui, își pierduse atenția și, din noapte, două năluci răsăriră lângă el, punându-i o suliță în piept.

- Cine ești? De unde vii? vorbi un glas gros

Mijeau zorii. Ioan recunoscu în fața sa doi plăieși, oameni liberi din marginile Țării Românești, scutiți de dări, dar datori să facă slujba de pază a hotarului.

- Ostaș al Țării Cărvunei sunt, grăi el. Vin de la Limanaki. Ne-a copleșit turcul și am fugit prin mlaștină...apoi prin pădure.

- Nu pari a fi ostaș simplu.....

- Nu sunt... Sunt un vasal al despotului, dator a sluji la caz de primejdie!

- Care îți e numele?

- Terter, răspunse Ioan. Nu mințea. Așa îi spunea unchiul său Teodor, fratele tatălui său. Nu mai era în viață. Era un numele unei dinastii bulgare, cu care îl nășise unchiul său. Un fiu nelegitim al lui Dobrotă avusese ca mama o prințesă Terter. Fiul acesta îi făcuse necazuri. Trimis sa stăpânească Durostorul, se dezlipse de Țara Cărvunei. Ba trecuse și Dunărea și luase pământuri de la Radu Voievod. Șișman îl sprijinise. Și pentru acest Terter venise Dan asupra lui Șișman, în acel an 1386, și murise în luptă. Căzuse atunci și acel Terter.

- Predă armele și te vom conduce în tabăra noastră. Acolo te vei odihni și vei primi mâncare...spuse plăieșul cel mustăcios. Celălalt duse o frunză la gură și scoase un sunet asemănător păsărilor pădurii.

- Ce tabără? Ioan ciulise urechea. Tabără? gândi el. Voievodul Mircea are oști aici? Dacă le are, de ce nu le a trecut Dunărea să-l ajute?

- Străinule, aici întrebările le punem noi...

Ioan tăcu. Între timp, din pădure răsări un pâlc de călăreți. Aceștia aveau armuri, coifuri, săbii, scuturi și arce. Erau din oastea mică a Țării Românești. Îi cunoștea. Nu înțelegea. Din nou gânduri negre îi umpleau mintea. Dacă Mircea are oștile aici, de ce îl lăsase să înfrunte singur turcii? De ce îi dăduse doar o mie de oameni? Îi plătise astfel respingerea propunerii de unire? Se răzbunase pe el? Oare nu îi citise testamentul? Pai, dacă era așa...ce mai căuta el acum la Mircea? Ioan se dezmetici. Își dădu seama că cel necurat găsise drumul spre inima lui. Nu trebuia să se mai gândească. Va merge la Mircea. Mai departe, lucrurile se vor așeza după cum va fi voia Celui de Sus. Nu trebuia sa ajungă în tabăra unde erau soldați scăpați de la Limanaki. Nu trebuia să se știe că Ioan a scăpat. Pentru Țara Cărvunei era bine ca el să nu mai existe.