Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 3

La Argeș, voievodul stă și privește lung, în zare, de la una din ferestrele palatului domnesc. Îi plac amurgurile astea de iunie. Nu e prea vesel în seara asta. De la Dunăre i-a venit știre că Ioan pierduse. Se aștepta. Dar sperase. Și îi mai venise o știre. Din cei 1 000 de călăreți trimiși acolo, doar 400 trecuseră Dunărea înapoi. Știa ce greu e să instruiești 600 de oameni acum, când în fața turcului îți trebuiau oști cu meșteșug. Ienicerii și spahii erau războinici. Asta era meseria lor. El avea oastea cea mare. Oameni luați de la munca câmpului și puși să-și apere țara. E drept că faptul că își apărau ale lor, le dădea o motivație dar, la capitolul instruire, era de lucru. Nu stătuse nici el degeaba. În doi ani ridicase o oaste mică de 10 000 de oameni. Îi ridicase cu greu, de aceea acum i se rupea inima pentru cei 600 de oșteni care nu se întorseseră din Dobrogea. Plus cei care vor cădea pentru Șișman, deși voievodul era înclinat să creadă că, la vederea oștilor, turcești Șișman va alerga să pupe papucii sultanului. Nu ar fi fost prima data. Țarii din Târnovo mai făcuseră acest lucru și până acum. A vrut să fie de cuvânt, să-i ajute și pe Ioan și pe Șișman deși, a știut de la început că își va irosi oamenii degeaba.

Organizase țara pe căpitănate, scrisese oastea cea mare la catastifuri. Oamenii erau obligați să treacă o data pe an și sa se instruiască militar o vreme. Alții erau obligați să aducă săgeți. Alții sa ajute la muncile și aprovizionarea cetăților. Ii mai trebuia timp...

       În spate se auziră pași. Intră căpitanul gărzilor.

- Măria Ta, a ajuns la Argeș starețul sau căpitanul ...

Căpitanul gărzilor se încurcă:

- Dumnezeu mai știe..... Voicu, comandantul oștenilor trimiși în Dobrogea.

- Să intre...

Mircea se așeză în jilțul domnesc.

Căpitanul Voicu intră și se închină în fața Măriei Sale:

- Să trăiești, Maria Ta!

- Cum e, Voicule?

- Urgie, Maria Ta! Ne-a răpus turcul...Ți-am adus îndărăt ca la 400 de sulițe.

- Știu, Voicule...îmi veniră vești de cum trecurăți Dunărea. Despotul?

- Nu știu, Măria Ta. Rămăsese în urmă...nu vroia să-și părăsească oștenii. Ne-a încredințat-o pe sora lui, prințesa. Acum ea e în drum spre Snagov. Cât despre despot, am încercat să-l conving ca e mai bun viu decât mort. Nu știm ce a făcut, dacă orbecăie prin bălți, e mort sau a căzut rob...

Mircea se ridică din jilț:

-Nu ne-a ascultat deloc acest despot...pe care l-am ținut ca pe un frate al nostru, de când a murit Dan. Am fi putut supune Țara Cărvunei cu sabia. Sunt mulți acolo care nu s-ar fi împotrivit, dar l-am socotit frate al nostru și vărsare de sânge între frați nu se face. Nu a înțeles că obligația și datoria noastră nu este către stema țarii, ci către oamenii care își înmănunchează trăirile în ea. Nu a înțeles, iar acum frații noștri creștini, din țara lui Dobrotă, sunt primii valahi care cad în robia păgânilor. Avem datoria să-i scoatem de sub papucul turcesc, deși mi-ar fi fost mai ușor să-i apăr decât să-i eliberez, dacă principele Cărvunei ar fi acceptat unirea cu Țara Românească, într-o egalitate. Mi-a spus atunci că tatăl sau, Dobrotă, i-a lăsat o țară liberă, cu o identitate. Așa le-a înțeles el. Voicule, du-te de ospătează, odihnește-te și mâine să fii la mănăstire, întru cele ale tale preasfinte.

Voievodul râse în barbă... Știa el cele preasfinte, ale lui Voicu!

- Am înțeles, Măria Ta!