Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 24

În zare, crestele munților se zăreau înzăpezite. Un pâlc de călăreți urcă domol spre ele. În frunte, Măria Sa, voievodul Mircea. Călărește la o oarecare distanță înaintea gărzii domnești, care îl însoțește. Privește munții, pădurea în care s-au înstăpânit pe deplin culorile toamnei. Munții aceștia, pe care se sprijină țara. Munții aceștia, în care vlahii s-au ascuns în vremuri de restriște. 

Aici, în acești munți erau Intemeietorii, acei călugări, sarabii din vechime, care vegheau asupra acestui neam. Străbunul său, Basarab,  primise numele de Întemeietorul. Oamenii credeau că pentru fapta sa de a uni valahii dintre Carpați și Dunăre. Puțini știau ca acest nume îl primise aici, în munți, înainte de a se încorona. Munții aceștia aveau o forță lăuntrică. Ungurii îi ocolisera, tătarilor le era frica de ei. Spuneau ca prin munții vlahilor umbla duhuri. La o posada, acel Basarab, Intemeietorul, pravalise bucăți de piatră asupra regelui Carol Robert de Anjou, trufasul rege al Ungariei, care vroia să-și lungească degetele peste Țara Românească.

În depărtare apăru mănăstirea Cotmeana. Voievodul se întoarse către pâlcul care îl urma.

- Rămâneți aici! porunci el, și dădu pinteni calului, intrând pe poarta mănăstirii.

Starețul Atanasie auzi, din chilia sa, câini lătrând și tropot de cal. Ieși și se lumină la fața. În ograda mănăstirii descalecase Măria Sa, Mircea Voievod. Singur. Starețul se închină:

- Bine ai venit, Maria Ta! Domnul a binecuvântat această zi, aducându-te la noi!

- Bine te-am găsit, părinte și frate! Cum merg treburile sfintei mănăstiri?

- I-om fi mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate, că el nu dă decât bune. Mintea noastră, omenească, le împarte în bune și rele. Și cele zise de noi rele, tot bune sunt de fapt! El ni le dă spre îndreptarea noastră...

- Așa e, căzu pe gânduri voievodul. Deci și navala turcilor, asupra fratilor noștri creștini, e bună...

- Frații noștri creștini, de la sud de Dunăre, sunt frați doar cu numele și, poate, Măria Ta, de asta au venit turcii, ca noi să descoperim ce înseamnă frăția. Dar, netrebnicul de mine, am început sporovăiala iar Măria Ta oi fi venit cu treburi, nu să pierzi vremea cu prostiile mele. Ți-a fi foame? Ți-a fi sete, Doamne?

- Ba, părinte Atanasie! Iar sfinția ta ești izvor de înțelepciune și nicicând vorbele dumitale nu îmi pierd vremea. Aș vrea să vorbesc, între patru ochi, cu fratele Ioan, omul acela pe care ți l-am trimis acum câteva luni!

Părintele Atanasie nu știa ce era cu omul acela. Însă nici nu se întreba. Îl trimisese Măria Sa și atât. Nu vroia să știe mai multe pentru ca asta ar fi însemnat ca cel spurcat să îl ispitească. Știa doar ce trebuia să știe.

Îl conduse pe Măria Sa într-o chilie goală și trimise un frate călugăr sus, în munți, unde Ioan era la muncă. Avea de adus lemne pentru iarnă.

Când Ioan intră în chilie, Mircea îl recunoscu doar după ochi. În hainele de călugăr, cu barba crescută, greu îți mai dădeai seama că acesta era ceea ce fusese odinioară Ioan, Ivanco sau Ioanakos, după cum îi ziceau valahii, bulgarii sau grecii, despot al Țării Carvunei sau al Dobrogei. Dobrugi ilâi îi spuneau turcii acelei țări, adica Țara lui Dobrotă. Acum era un necunoscut aici, în munții aceștia, la mănăstirea Cotmeana.

- Bine te-am găsit, frate Ioane! zise Mircea. Mă bucur că te găsesc sănătos!

- Bine ai venit, frate Mircea! Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos. Sufletul meu a început să arunce fel de fel de haine grele și să fie mai ușor. Cu trupul acesta pârdalnic e mai greu, pentru că cere fel de fel. Rănile luptelor au lăsat urme. Să-l lăsăm pe nevrednicul rob al lui Dumnezeu, Ioan. Multumescu-ți în genunchi, frate Mircea, că ai scos din robie Dobrogea, pierdută de despotul ei nevrednic...

- Nu îmi mulțumi mie, frate Ioane. Nu am fost decât unealta Lui. Și încă mai e de lucru pe acolo. Caliacra nu a căzut și nu o pot lăsa așa, ca pe un cui înfipt în trupul țării!

- Caliacra nu a căzut? Tocmai cetatea de scaun.... murmură trist Ioan.

- De aia sunt aici, frate Ioane! Ai fost un oștean vrednic, ai avut grijă de cetățile tale. Ele au secrete ascunse între zidurile lor. Ca să nu îmi jertfesc soldații pe ziduri, mi-ar trebui secretul Caliacrei. La cum te cunosc pe tine și la cum l-am cunoscut pe tatăl tău și bunicul nostru, marele despot Dobrotă, acea cetate trebuie să aibă un secret...

- Frate Mircea, înțelept ai fost de mic! Mă cunoști ca pe propria-ți mână. Exista un tunel și am să-ți dezvălui taina lui!

- Ai fi putut să o faci mai devreme, spre izbăvirea de turci a cetății, zise Mircea.

- Așa e, frate Mircea! Iertare. Fratele tău, Ioan, este un netrebnic! Am să îți încredințez taina Caliacrei!

Câteva ceasuri mai târziu, pâlcul de călăreți domnești coboară potecile munților, către cetatea de scaun de la Argeș.