Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 29

Vornicul Vladislav gonea călare spre locul de concentrare a celor 5 000 de oșteni, ce fuseseră chemați în slujbă. Voievodul asta nu îi lăsa, nici de Crăciun, să șadă în tihnă la casele lor! Ce i-o fi venit, să ridice oamenii de la casele lor acuș, în pragul sărbătorilor creștinești și să-i pună în arme? E drept că, iscoade de dincolo de Dunăre, dăduseră zvon despre mișcările unor garnizoane turcești. Dar, astă-vară, războiul fusese colo, la Târnovo, și în Dobrogea, iar Măria Sa lăsase oastea cea mare la vetre.  Acum voievodul i-a spus că e nevoie de oșteni pentru că o parte însemnată din oastea domnească e în Dobrogea, sub steagurile căpitanului Sin. 

Păi, normal că turcii se mișcă, dacă i-a scormonit! Voievodul punea ceva la cale. Doamne ferește, doar nu trecem Dunărea să atacăm garnizoana turceasca de la Nikopole. Sau să trecem prin foc și sabie Târnovo și Sistovul​? Nimic nu ne-ar mai scăpa de furia osmanilor. Vornicul se uită îngrijorat la prințul Staico, care călărea în stânga sa, liniștit. Mucea asta de print știe, gândi vornicul.

Vornicul nu se înșela. Prințul Staico știa. Și mai știa că vornicul se ferise să intre în legături cu Vlad trădătorul. Știa de ele, dar nu se alăturase acelei partide. Acolo nu erau decât logofătul Filos și stolnicul Bratei. Deocamdată. Și vornicul era de acuzat. Măria Sa, Mircea, și înaintașul acestuia, Dan, îi dăduseră moșii și îl ridicaseră în rang. Ar fi putut mărturisi înaintea voievodului încercarea acelui hiclean prinț de a-l atrage. Nu o făcuse. Ședea cu dosul său boieresc în două luntre. Deocamdată îi mai mergea. Până în ziua scadenței. Atunci, poate că ceva mare și ascuțit îi va deranja dosul. Acum era îmbufnat că, în loc sa stea acasă, cu jupâneasa lui, cu nașii, cu finii, să închine cupe, să dănțuiască, să iasă la vânătoare, trebuia sa călărească spre tabără și să stea de veghe iar, la primul semn, să se repeadă la Dunăre. 

Staico se uită cu coada ochiului la vornic. Nu înțelege acest boier că, dacă dau turcii în Țara Românească și o fac pașalâc, el va fi rob iar pe jupâneasa lui și pe fete le vor duce akingii și le vor vinde în maidanul cel mare al Adrianopolei. Iar el și fii săi vor munci, ca robi, pe lângă cetățile turcești. Nu înțelege că Măria Sa face ce face ca păgânii să nu ajunga pe pământul țării. Pentru că, unde au ajuns akingii lui Murad, a fost foc, fum și plânset...Nu, el, prințul, nu era furios. Acolo, în munți, aflase că aceste lepădături apăreau tocmai pentru ca neamul să învețe din aceste încercări și să renască mai viguros.