Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 35

La Argeș, vestea​ reluării ofensivei în Dobrogea și a căderii cetăților Hârșova și Caliacra, aduse bucurie unor boieri și înfricoșare altora. Prea îi întărâta pe turci voievodul ăsta! Vor fi războaie grele cu turcii, iar unii boieri erau amărâți că, în loc să-și trăiască viața în tihnă, în brațele jupâneselor lor, o vor face cocoțați în șa, cu sabia în mână, dacă nu cumva vor cădea și se vor duce în pământ. La cetatea Kosak, odată cu cei 14 000 de osmani, sultanul îl trimisese, la veghe, și pe prințul Vlad, care îi promisese că, dacă apucă domnia cu ajutor turcesc, îi închină țara.

La Mănăstirea Cotmeana clopotele bătură în dungă, vestind izbânda deplină a domnului Țării Românești în Dobrogea. Starețul Anastasie făcu slujbă și rugăciune mare ca să se ierte lui Mircea Voievod păcatul de a fi semănat moarte de sfintele sărbători creștinești ale iernii, chiar dacă o făcuse asupra spurcaților păgâni. Între călugări nu se mai afla însă acel Ioan. Fusese chemat în munți, la acea școală din Carpați, ca să afle fel de fel despre forța acestui neam al vlahilor. Îi sosise ceasul.

Starețul Voicu făcu și el slujbă, la Snagov, și de bucuria izbânzii dar și de îngropăciune, pentru 100 din frații săi căzuți la Caliacra. Strămoșii geți se bucurau la astfel de evenimente. Plânse despărțirea de prieteni dragi. Pe mulți dintre călugării săi cei destoinici îi avea de copii în grijă. Tot în acele zile plecă și prințesa Irina. Se bucurase și ea de izbânda Măriei Sale în Dobrogea și ceruse să meargă sa vadă Marea cea Mare. Măria Sa îi spuse ca e liberă să meargă unde va vroi și îi dădu, prin hrisov domnesc, pământurile din Dobrogea care fuseseră mai înainte ale despoților.

Căpitanul Sin de Dobrogea își mută capitala la Caliacra unde, pe vechea cetate a despoților, flutura flamura voievodală a Țării Românești, alături de care, din poruncă domnească, se găsea steagul despoților Țării Cărvunei. Era de câteva luni pe aceste pământuri dintre Dunăre și mare, dar parcă era aici de când lumea. Călărise împreună cu Măria Sa, după căderea Caliacrăi, până la peștera Sfântului​ Andrei. Răzbiseră, prin zăpadă, până acolo și, odată ajunși, căzură în genunchi în fata peșterii, mulțumind și rugându-l pe Sfântul Apostol să pună vorbă de milostenie la Domnul Iisus Hristos pentru ei, nevrednicii robi ai lui Dumnezeu, care trăseseră sabia de Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului și duseseră la moarte 1 500 dintre fii Țării Românești. Se rugară să-i ierte și pentru turcii omorâți de oștenii Țării Românești, în aceste lupte, chit ca aceștia nu erau creștini. Apoi Măria Sa dădu poruncă acestui vrednic căpitan domnesc să elibereze toți akingii prinși și să-i trimită îndărăt. Războiul acesta se încheiase, iar prizonierii trebuiau să se întoarcă la casele lor. Căpitanul Sin nu prea înțelese de ce îi eliberau. Poate vor veni, din nou, împotrivă-le. Învățase să aibă încredere în acest voievod chiar și când el credea că greșea. 

Se petrecu un lucru ciudat. O parte din akingii căzură în genunchi și cerură să nu fie trimiși sultanului, care îi va pedepsi pentru pierderea Dobrogei. Măria Sa îi puse sa jure cu mana pe Coran că nu vor mai ridica sabia asupra țării lui, le dădu pământuri și îi așeză în Dobrogea, alături de vlahi, bulgari, tătari, evrei și greci. Acum văzuse cu ochii lui Forța Neamului. Nu mai era o noțiune dată lui de Întemeietorii din munți. Acești akingii prădalnici aleseseră să se așeze în pământurile lor, sa trudească cu plugul și cu mâinile lor, iar nu ca până acum, cu iataganul, jupuind alte neamuri.