Până la marea cea mare (în curs de rescriere)

Capitolul 9

În curtea palatului, garda domnească e pe cai. În fruntea ei, comandantul gărzii, căpitanul Gherghina. Alături de el spătarul Sin. Sus, în pridvor, Măria Sa, Mircea Voievod, iar lângă el, fratele mai mic al Mariei Sale, prințul Staico.

- Frate, cât voi fi plecat, ești voievod de Țara Românească. Stai cu ochii pe sfatul boieresc. Unii din ei miros a putred. Mai ales logofătul Filos și stolnicul Bratei. Dacă cumva lipsa mea din scaunul de la Argeș le dă idei, am dat poruncă părintelui' Voicu sa se apropie de curtea de la Argeș cu 200 de călugări de la Mănăstirea Snagov. Omul de legătura ți se va închina după ce noi vom părăsi curtea. Doar dai semn și călugării vor descăleca aici, spre pieirea ispitelor unor hicleni boieri.

- Am înțeles, Măria Ta și frate al meu mai mare, zâmbi tânărul prinț Staico.

- Rămâi cu bine și să ne vedem cu bine !

Mircea și Staico se îmbrățișară. Apoi voievodul coborî treptele, se urcă în șa și galopă urmat de gardă și spătarul Sin.

Prințul îl petrecu cu ochii până departe. Țara era pe umerii lui. Oare nu era prea tânăr? Dacă fratele, Io Mircea, nu pregetase să-i lase însemnele domniei, mai exista îndoială? Staico știa despre planul fratelui său. Doar el, voievodul și spătarul Sin, știau de atacul asupra garnizoanelor turcești din Dobrogea. Și doar ei trei fuseseră acolo, sus, în munți. Și toți trei, în vremea când voievod era răposatul Dan, fratele lor mai mare. Cei din munți păreau să știe multe. Fiul lui Dan, nepotul Vlad nu fusese chemat. După moartea lui Dan Voievod, acest Vlad nu se împăcase prea ușor cu înscăunarea unchiului Mircea. Plecase. Îl învinovățea pe Mircea de moartea lui Dan. Pe la curțile pe unde stătuse, spusese tuturor că Dan nu a murit în luptele cu Șișman, ci că fusese asasinat de oamenii lui Mircea sau chiar că Mircea și Șișman complotaseră împreună. Unii se foloseau de el pentru a semăna ispita la curțile boierești. Prințul Staico urcă în apartamentele sale. Trebuia să se odihnească. De mâine, povara țării va atârna pe umerii lui. Ce i-o fi venit să se gândească la nepotul Vlad? Era un semn. Staico intră în capela palatului, căzu în genunchi și rămase în rugăciune multă vreme. Apoi merse în apartamentele sale și adormi alături de soția sa, frumoasa mușatină.

O dată cu dimineața apăru și dezlegarea gândurilor sale. O iscoadă de la Buda aduse vestea că Vlad apăruse la Curtea regelui Sigismund al Ungariei, spunând că are drepturi asupra coroanei Țării Românești. Mda... gândi Staico, asta era. Vlad dă roata iar. De data asta a țintit direct. Sigismund era suzeranul Țării Românești. Cel puțin așa credea el. Nu își putea stăpâni proprii supuși, darmite Țara Românească și pe Mircea Voievod. De fapt, vasalul era mai puternic decât suzeranul. Dar perfidul nostru nepot, Vlad, îi hrănise orgoliul regelui Ungariei, spunând că el înțelege să ceară coroana Valahiei de la suzeranul acesteia.

Printul Staico îl primi în cămările sale și pe ''călugărul'' Ioanichie care, după cum spunea, era trimis de ''părintele'' Voicu să-i aducă mir de la mănăstirea Snagov. Acum prințul avea și om de legătură cu detașamentul de intervenție rapida ce sta cantonat, în secret, în codrii de pe Argeș. Acum putea ține Sfatul boieresc.